A fi sau a nu fi….poet

Văd, în ultima vreme, tot mai multe știri care încep cu….poetul/a X își va lansa primul volum de versuri la..în data de. Hai să lămurim ceva:

• Un volum de debut nu te face poet. E drept că, în memoria colectivă, populară s-a încetățenit ideea că românul s-a născut așa, doar e neam de geto-daci și vlăstar de Eminescu. Dar, pe lângă poet, românul s-a mai născut și politician, și fotbalist, și specialist în fizică cuantică și, totuși, trăiește de pe azi, pe mâine.
• Fraților, un volum de debut nu îți arogă nici calități nici merite de poet. Poate, cel mult, un autor de versuri. De cele mai multe ori, din acelea de dor și jale, că deh, românul, frate cu codrul și pribegia, n-ar putea fi capabil nici peste 100 de ani de sentimente mai vesele.
• Poezia e mai mult decât stare și feeling și turnat, ca după dictare, pe foaie, tot ce-ți vine în minte. Poezia e exercițiu și, dincolo de toate, gramatică. Drept urmare, înainte să lansați pe piață tomuri întregi de jeluiri după cel plecat, după natura care vă simte toate stările psihotice, învățați gramatică! Nu poți scrie „să fii dorit” sau „vroiam” și să ai pretenții de poet. Nu poți, pur și simplu.
• Știu, unii vor argumenta că, atâta vreme cât au scris de la cinci ani și au strâns toți copacii lumii în sertarele lor, se pot numi poeți. Ei, aș! Nu, dragii mei, vă numiți români, autori de texte. Atât! Repet, poezia necesită studiu, pregătire, analiză, școală (da, școală din aia unde te învață să scrii, fie că e ea de litere, jurnalism sau cum i-o mai spune), atenție, vocabular, lectură, cultură generală, toate amestecate cu atingerea muzei, venită exact când trebuie, acolo unde trebuie și, mai ales, unde vrea ea!
• Până când veți ajunge să înțelegeți asta, până când vă voi vedea textele publicate în tot felul de medii, până când „vroiam” se transformă în ce e corect, aș prefera să vă limitați la a vă numi, autori de texte. Mai mult sau mai puțin, inspirate, de altfel.Între timp, vă doresc să faceți măcar o dată în viața voastră o excursie până la Ipotești (da, acolo e casa memorială a celui din care sunteți mândri că vă trageți) și să vedeți cu ochii voștri ce înseamnă poezia și studiul ei. Abia când veți ține în mână o singură pagină lucrată de Eminescu și „mâzgălită” în fel și chip veți pricepe de ce, dacă sunteți la volumul de debut și fără nicio altă practică și cultură scriitoricească, deocamdată vă numiți doar autori. Până atunci, spor și inspirație, dragi poeți! 🙂

Povestea paharelor cu picior

Scriam acum ceva vreme că va urma o continuare și o poveste a unor pahare cu picior. Defapt…paharele cu picior n-au nicio poveste, ca să spun drept. Mda, știu, sună dezamăgitor la o primă vedere.

Daaaar, dacă stai bine și privești un pahar cu picior, constați că, el însuși e o poveste. Și, la o privire tulbure, amestecată și plină de aburi melancolici, îți vei da seama că, paharul cu picior nu e o poveste ci, chiar o mulțime de povești. Multe, multe, într-un singur pahar.

Eu am descoperit până acum doar că paharele cu picior sunt povești și, am citit printre picăturile prelinse pe pereții lor sau de pe pereții lor, pe pielea mea, doar câteva povești. Nu mi-am imaginat nimic din ele, ce-i drept. Nici că se pot cățăra cu niște frânghii invizibile pe gura aceea sticloasă, ca, mai apoi, să apară de nicăieri așa, direct în mintea cui soarbe orice fel de licoare, dintr-un pahar cu picior.

Jur că zici că-s vrăjite paharele astea. Niciodată nu se sparg, decât de lacrimile cui le trântește. Niciodată nu se golesc singure. Și, mai mereu ajung să fie rostogolite la capătul unui pat și să dezbrace orice are suflare, în jur.

A doua zi calci pe ele. Un clinchet asurzitor îți sparge timpanele. Și aici, începe povestea. Te uiți la ele, la părul tău răvășit, la cearceafurile zburătăcite care-încotro și la..cine a adormit lângă tine. Regia a fost simplă. Scenariul e doar la latitudinea ta. Și a paharului pe post de clopoțel. Îl mai golești și a doua oară sau, îl speli frumos, îl așezi pe raft, în dulap și uiți o vreme de el?

Paharele cu picior nu-s deloc pe post de trofee. Poveștile nu-s închise între coperți, decât ca să circule, în siguranță, pe drumuri. În mâinile potrivite, orice pahar cu picior vorbește. Literele se prefac în foc, o lavă fierbinte, prelinsă încet, cu cea mai atentă finețe, de pe buza lui, pe piciorul…ei. Silabele devin respirații sacadate, cuvintele se poticnesc în gemete, frazele se rezumă doar la onomatopee, paragrafele se scriu din priviri și așa se spun poveștile.

Așa că, data viitoare când ții un pahar cu picior, între degete…. ascultă-l bine! 🙂

Make it Happen!

E simplu atunci când crezi în ceva. E mai simplu decât îți imaginezi, uneori. Alteori, parcă niciunul din cearceafurile înnegurate ale cerului nu vrea să se dezvelească, pentru a-ți arăta vreo rază.

Point is că, anul ăsta m-am decis să văd lumina de dincolo de cearceafuri. În ce fel, numai eu știu. Iar felul ăsta e, cumva, pornit dintr-o convingere că se vor schimba multe. Rectific. Că voi schimba multe! Mă interesează din ce în ce mai puține, cu aceeași intensitate cu care mă interesează de mine. Mi-a fost tare greu să ajung aici. Unde, aici, m-ai întreba? Aici, la momentul acesta în care, deși am văzut ani de zile oameni care știu încă din fașă importanța lor și ierarhia lumii ăsteia, eu le-am renegat pe toate.

Dar până azi. Până în momentul în care, se pare, am adunat mult prea multe cicatrici și răni încă deschise, care să mă trezească din a mai pune orice altceva mai presus de mine. E drept, în cazul în care ar citi cineva ce scriu eu aici, m-ar putea cataloga drept egoistă. Mai egoistă decât îmi stă scris în ADN să fiu? Never. Așa că nu e panică. Voi fi și eu, în limitele umanului în care s-au chinuit atâția, zeci de ani, să mă tragă.

Îmi simt limitele fără limite. Îmi simt bucățile de suflet, întorcându-se acasă. Îmi simt dorințele stăvilite ani întregi, de nestăvilit. Și da, m-am gândit că poate să fie doar energia începutului de an, care mișcă și în mine chestii. Că doar sunt și eu om, nu? :))))) Right… de parcă aș crede vreodată asta.

Însă, cearceafurile se risipesc, unul câte unul, precum cețurile. Gândurile întunecate, parcă-s fuioare de fum, rătăcite peste colinele minții mele. Iar rănile…ce pot spune…rănile se mai și vindecă. Îmi modelează tatuaje pline de mistere, pornite dintr-o nestăvilită sete de a cunoaște.

Pe cine iubesc? Tot ce am iubit și înainte. Doar că de azi, mă iubesc pe mine, mai mult!

Cer și înger

Ce-ți aduce nemurirea?
Mă întrebă, azi, privirea?
Ce-ți cată ție nenorocul
Când singură îți știi, sorocul?
Dar, oare, ce se vede-n depărtare?
Altare sfinte, pentru-o lume în uitare.

Și sus, pe creste, cine este?
Un Dumnezeu, fără poveste.

Dar nu se poate, i-am mai zis!
Ceru-i aici, iar lumea, doar un vis!
Albastru, sidef de paradis închis.

Mă faci să râd!
Un înger decăzut
Vorbește astăzi și se răzvrătește
De parcă peste stânci și oameni el domnește.

Nu…n-am spus asta, numai că
E trist aici, să pui pământ în barcă.
Zăpezi curate, dansează așezate
Iar peste munți domnește, firea lumii-n toate.

Ce-i pentru tine, Nemurirea?
Iar m-a întrebat!
O clipă mi-am rotit privirea
Și îngeru’- a plecat.

Copyright: Anizaima.

Nebunul cu ochii închiși

Hai să îți spun
Cum m-am întâlnit cu un nebun!
Trăgea după el, un cărucior
Și în el, plimba un nor!

Vindea iluzii, cocoțate pe ramuri de brad.
Iar taraba, era agățată undeva, pentru vad.

Hai să-ți povestesc,
Cum înnebunesc
De la ciupercile pe care
Le-am întâlnit în cale!

Se făcea că venea seara
Și eram într-un castel.
Care nu-mi plăcea, defel!
Un om în vârstă îmi zâmbea
Dar inima lui, tăcea!

Nu mai știu când am plecat
Am adormit și am uitat!
Dar îmi părea că am visat
Ceva de neimaginat!

Se făcea că eram într-un castel
Iar nebunul cu norul, era în el!
Da… nebunul era chiar el!

Acum avea un bolid de lux
Și tremura de zor, când oferea un bonus,
Oricui muncea cu zel
Doar pentru el!

Nebunul îmi zâmbea
Amestecând în cafea!
Dar, privind-o mai aproape
În paharul plin de lapte
Norul se învârtea
Ca fumul de la ciupercile
Pe care soția sa,
Cu sete le fuma!

E plină lumea de nebuni, mi-am zis!

Dar într-o zi, l-am văzut cum alerga
Amestecând frunzele mov
Ca zahărul din cafeaua sa.
Le rotea, le azvârlea
Pe drum înapoi le trântea
Și nici că-i păsa!

Ce ai, domnule, cu frunzele?
Nu vezi că-s moarte deja?

De ți-ar păsa,
Măcar preț de o cafea
Ai sta frumos pe terasa ta
Privind de la fereastra
Spre lumea care, pe vremuri, te admira!

În schimb, așa e nebunia!
La fel ca veșnicia!

O ceașcă goală, de cafea
În care un nebun amesteca
Frunze, nori, ciuperci și zori
Pentru aceia pe care îi visa noaptea,

În culori!

Vise cu stânci și pahare cu picior

Da! Recunosc, nu m-am prins de la început. Dar, dacă aș fi făcut-o, despre ce aș mai fi scris acum????

De ceva vreme sunt în Bușteni. Cum am ajuns aici e foarte puțin important. Pentru că, oricum, Țara din Țara Mea e făcută pentru mine, în așa fel încât, să nu ratez nicio experiență, să nu cumva să nu am în palmares, un curcubeu de locuri despre care să pot scrie sau povesti, la un moment dat.

Cert este că, experiența Bușteni mi-a adus tot felul de momente. Sau de culori. Sau de…lumini. Dar nu din cele pentru care venisem. Ci, din cele pe care le visasem multă vreme. Atât de multă, încât, acum, când le are, nici nu mi-am amintit din prima de ele.

Locul ăsta are multe amintiri. Parcă are un fel de sac mare, întocmai ca cel al lui Moș Crăciun că tot e sezon, în care strânge amintirile oamenilor. Aici, mi-am dorit odinioară să trăiesc, cel puțin o bucată de viață. Aici, simt că respir cel mai bine. Aici, m-am îndrăgostit iremediabil de ceea ce urma să devină, fără să știu atunci, iubirea vieții mele. Aici am fost cerută prima dată, de soție. Aici am ajuns să lucrez și să creez. Aici am cucerit, pentru prima dată, cel mai înalt vârf al meu. Aici, m-am rugat printre nori, pentru viața cuiva. Și aș putea continua. Pentru că, aici, muntele ăsta de peste drum de geamul meu, vorbește cu tine. Și, face în așa fel încât, din neclintirea lui, tu să înțelegi ce ai de înțeles.

Da, locul acesta e mai mult decât o poezie frumoasă. E un colț de cer, brăzdat de nori, cețuri și fumuri. E o rămășiță de veșnicie încastrată în rocă dură, presărată cu căpițe, frunze galbene, fulgi de nea și clopote ce răsună dintre stânci.

Acum sunt în stare să pun toate astea pe hârtie. Să îmi beau ceaiul dimineața, cu ochii ațintiți către creste înalte și înaintași. Apa aceasta care aleargă la vale prin fața casei mele de acum are memorie! Duce cu ea, gânduri, speranțe, povești, istorii și, din păcate și gunoaie. Acum, însă, mai duce cu ea și cartea mea de vizită. E un sentiment plăcut să constați că poți lăsa ceva prin locurile prin care treci. Și nu, nu gunoaie ci fapte bune, trăiri și…rânduri.

I-am văzut straiele acestui colos de piatră, în diferite ipostaze. Mereu am știut că toamna coboară din munți, prin grădinile oamenilor. Acum, însă, am văzut asta cu ochii mei. Peste vară, stă acolo, cocoțată pe creste, la taclale cu sora ei mai înțepată, iarna. Aceasta din urmă, abia așteaptă să-i plece musafirele mai tinerele, primăvara și vara, să poată sporovăi în liniște cu sora ei mai mică, toamna.

Când, însă, se satură și de ea, o ușuie către grădini, iar toamna, în goana ei, își etalează de pe creste, rochiile multicolore. Apoi se așterne nestingherită prin ogrăzi, ca și cum, și-ar fi ocupat tronul de drept acolo, de când e lumea și pământul.

Acum e rândul iernii să-și facă apariția. Dar, în nemărginita ei milostivire, se lasă încă așteptată, pentru ca toamna să-și arate și straiele mai ponosite, nu doar pe cele plinde de culori. Așadar, o aștept cu nerăbdare, să-i văd furia și nerăbdarea cu care va alerga să șteargă orice urmă a surorii ei, de prin grădini.

Oare cum se face că toate dorințele pe care și le pun oamenii, ajung să se îndeplinească fără ca ei să-și dea seama și, de regulă, exact atunci când uită de ele? Da, sunt de ceva vreme la munte. Și nu mă satur să privesc, să admir, să mă minunez și să…descopăr. Inițial credeam că descoperirea asta e exterioară mie, că am multe de aflat despre brazii argintii, stâncile cu chipuri umane, vânturi turbate, istorii ce se vor îngropate și oameni de tot felul. Dar… descoperirea mea miraculoasă nu asta e. Ci una care mă vizează și care mă face să aflu lucruri despre mine, în relație cu fiecare dintre ipostazele de mai sus.

Mereu am spus că suntem mai mult decât ceea ce cred alții despre noi și ceea ce facem, în raport cu ce ne înconjoară. Acum am mai avut o confirmare. Pentru că tot ceea ce îți este dat să trăiești, nu este ca să afli lucruri despre alții ci, despre tine. Și am aflat!

Da, uneori, oamenii primesc ceea ce își doresc. Și da, doar uneori, pot fi foarte bucuroși de ce au primit, chiar dacă vine târziu.

Sunt la Bușteni! Iar dimineața, beau o cană cu ceai fierbinte pe balcon, cu ochii bine înfipți într-o pădure de brazi, contemplând eternitatea pietrificată de deasupra ei și respirând…veșnicie. Așa cum mi-am dorit odată!

PS: Unde sunt paharele cu picior în povestea asta? Well… stay tuned! 🙂

Zece motive

Pentru care nu-mi pare rău că nu m-am făcut medic:

Foarte mulți ani, în fiecare vară, când se apropiau înscrierile la medicină, mă apuca febra. Nu una de boală, deși o boală ca asta e mai rea decât una care te țintuiește la pat. Era o stare păcatoasă, ce aprindea în mine focurile unei tinereți ce se risipea precum ceața, într-un trecut demodat.

Schimbasem macazul într-a 12-a când, după un meci de fotbal la care am asistat în Constanța, am lăsat baltă trei ani de pregătiri la anatomie, mi-am rupt de pe pereți schemele cu descrierile neuronilor, mușchilor, celulelor și lanțurilor de ADN și am hotărât că vreau jurnalistică.

Evident, toată lumea a crezut că am luat-o razna. Mulți, încă mai cred asta. Dar viața mi-a demonstrat că alegerile pe care le faci cu sufletul nu sunt niciodată greșite. E drept, pasiunea pentru medicină nu m-a scutit de spitale. Așa am ajuns să învăț lucruri pentru care alții dau ani din viață să le știe, de pe băncile unei facultăți și, din practici grele, prin spitale. Eu le-am învățat din mers, obligată de anumite circumstanțe. Și da, de la pensat vene, până la puncții lombare, azi știu ce e aia medicina începătorului. Deși, o puncție, zic eu, nu o lași veci pe mâna unui novice. 🙂

În schimb, după toate aceste experiențe, azi pot spune liniștită că boala aceea care mă acapara vara a trecut. Pentru că acum știu că am ales bine să fac un anume tip de jurnalistică, ce nu are nicio legătură cu voma de presă înțeleasă azi, de majoritatea celor care au considerat meseria asta, prostituție.

Așadar….10 motive:

• N-am murit de foame, precum mulți dintre medicii de azi. Și nici nu am avut parte de frustrări de genul: mă uit la tine cum mori și nu te pot ajuta, pentru că sistemul nici măcar medicamente nu-mi pune la dispoziție să te ajut.
• Nu mi-am pierdut 12 ani din viață învățând medicină, pentru ca, mai apoi să-și bată alții joc de mine și de toată cartea pe care am învățat-o, obligându-mă să plec din țara mea, ca să pot trăi din ce am ales să învăț.
• Am avut libertatea să plec oriunde, oricând, să bat cărările țării mele în voie, nu să o admir într-o pauză de anestezie, la televizor.
• N-am salvat prea multe vieți. În schimb, am salvat de la uitare o istorie, atât cât mi-a fost în putință să o promovez.
• N-am trăit durerea și neputința pe care azi o încearcă cei care au văzut și se străduiesc să salveze victimele arse la Colectiv. Nu că m-aș bucura, dar în fața dezlănțuirii forțelor naturale, oricâtă medicină ai învăța, tot zero șanse ai.
• N-am fost pusă în situația să mint și să ascund niciodată starea de sănătate a unui om. Ba, mai mult, am trâmbițat cât am putut, starea de degradare a monumentelor istorice.
• Nu mi-a fost niciodată frică în miezul nopții, pentru ceva ce am scris. Și nici nu m-am întrebat vreodată, dacă am aplicat tratamentul corect. Și da, chiar și în meseria mea poți distruge vieți, doar din cuvinte.
• Am ajutat la perpetuarea în timp, a identității unui popor. Evident, format din oameni. Dar care lasă în urmă, mărturii ale ființării lor.
• Am fost un pic mai bogată, cred eu, datorită faptului că, în felul acesta, am putut îmbina cunoștințele medicale, cu jurnalismul. Invers, ar fi fost tare complicat, dacă nu aveam talent la scris.
• Am avut ocazia să cunosc oameni mari. Cu adevărat mari. Să le studiez operele, să scriu despre ei și să văd cu ochii mei, cum sunt apreciați și admirați, datorită promovării mele, de mii și mii de suflete. Nu-i lucru, puțin, așa-i?

Să ne înțelegem bine! Nu denigrez medicii. Nu-i desconsider în niciun fel! Pentru mine, medicina este meseria supremă pe lumea asta! Pe care nu o practici, dacă nu ești suficient de pregătit și, cu care nici nu te joci, când vorbești despre o viață care stă în mâinile tale! Nici măcar atunci când ești plătit cu un salariu de mizerie!

Cred că aș mai fi găsit motive, în schimb, un astfel de bilanț îl consider oportun, pentru oricine își schimbă la 180 de grade, parcursul vieții, întrebându-se din vreme în vreme, dacă a procedat corect!

Între stații

– Cobori?
-Urcam. Ce bine te vedeam…
-De la fereastră-mi pari cam mic
Un fel de fulg ușor,
De pus în plic.

-Hai, ce faci, urci și tu?
-Cobor acum! Mai bine… vino tu!

Aseară mi-am întors din urmă ceasul
Să-ți prindă între zale astăzi pasul.

-Hei, mândro, iarăși cauți zei?
-Doar imitații, baby,
Cu fulgere în ochii mei.

-Când am să te mai văd?
-Dar ce, nu știi?
Când tu cobori
Eu urc
Și pe-aceleași trepte vii.

-Ce taine răscolești, ce cețuri,
De printre voaluri te privesc tăcut.
Și dezlegată de ai fii, în versuri
Tot între stații aș fura
Un veșnic, nesfârșit sărut!

Constanta ești TU!

Cu siguranță că ți-ar place aici…. cum adică unde aici? Aici, în orașul meu. Aici, unde înseamnă aici pentru mine. În inima mea. În patul meu. Da, trebuia să testez și asta la un moment dat. Ce nu înțeleg… de ce acest aici, despre care știu sigur ca te-ar încânta e atât de departe.

Culmea, acest aici mă motivează. Nu ca să fiu departe de tine mă motivează ci, pentru că îmi dă pe lângă miliarde de frustrări și ceva…aripi??? Dar știu că ți-ar place aici. Și știu că ai renunța să mă mai vezi, dacă ai știi că aici înseamnă pentru mine un fel de zbor.

Pe vremuri visam cum mă scoți de sub ape. Prinsă strâns de mâna ta aveam curaj să respir și dincolo de luciul valurilor. Azi am trecut de ele și fără brațele tale. Dar mă întorc mereu la visul acesta. De parcă o mână nevăzută vrea să-mi amintească cum e la tine în suflet. Cât de cald poate fi un moment în care uiți să mai respiri. Și ce gust are parfumul tău, mușcat cu sete de pe pielea mea.

N-am nicio îndoială că ți-ar place aici. Deși preferi lumina, cețurile astea ți-ar veni mănușă. E escapada ta. Una pe care nu ți-o permiți prea des, mai ales de când am plecat. Dar vezi, tocmai asta ne-a atras de la început. Extremele. Și dacă pe vremuri visam cum mă scoți de sub ape, astăzi tu visezi cum te pierzi printre cețuri…

Semănăm prea mult, să știi… norii sunt la fel de tulburi ca apele cristaline pe care le adori. Și încă mi-ar place să înotăm împreună…deși știu cât ți-ar place aici!

 

Film mut

Mi s-a părut că am văzut
Într-o noapte, un film mut.
Doar mi s-a părut.

Defapt, erau brațe încolăcite, 
Peste trupuri răzvrătite.

Erau săruturi înfometate
Cu gust de cărnuri sfârtecate.

Mi s-a părut că dansau
Când, de mână se țineau.
Că lumea toată se-nvârtea
Dar lumina lor, tăcea.

Mi s-a părut că Ea ținea,
În ochi, lumina.
Iar când El o săruta
Întunericul gemea.

Și azvârlindu-și nade către răsărit
Arși, istoviți au adormit.
Iar dincolo de geamuri îmi părea
Că le păstrez în raze, amintirea.

Mi s-a părut că i-am văzut.
Era o noapte, cu film mut.
Era demult.

Sau doar…mi s-a părut…