Latest Entries »

Răstălmăciri


Preoți, vicari cu cruci și giuvaeruri
Atinse-s toate de vremelnicie
În noaptea dintre ere, când toți și-aruncă Eu-uri
Tu să rămâi un vers, nu erezie.

Altare răsturnate se înalță înspre stele
Timpanul Mi l-am spart când tâmpla Mi-a fost ștearsă
Cu vin, oțet și spini am stat la masă
Iar nemurirea – terfelită în piroane grele.

Cum, cine Sunt? N-ai înțeles, străine?
M-am răstignit la zaruri, prin porți, doar pentru tine.
Ai așteptat să mor, să se-nnopteze
Și iarăși ți-ai urcat mândria mai sus de metereze.

Da, te-am văzut. Căci din înaltul tău
Împarți dreptate mai ceva ca-un zeu.
Zâmbesc amar, căci îți cunosc și mersul
Când ai să cazi, vei învăța iar versul.

Din când în când Mă vezi ca prin lumină
În cana-ți de cafea din care sorbi cu sete
Ai pironit în vorbe ochi, și buze, și rugină
Când încleștate-n tine stau orologii mute.

Nu, n-am uitat. Iubirea Mea te-așteaptă.
Înfiptă-n parul vieții, ca stindard în poartă.
Dar ai s-o recunoști, când ceasu-n tine tace?
Când timpul de pe oase, încet, ți se desface?

Și ce-ai să crezi, când într-o oarecare seară
Tot ce-ai trăit aievea, nu odinioară,
Îți va sufla-n ureche, vechi slove nerostite
Când suflete pereche ai chinuit cu sârg, iubite?
Și ce-ai să-i spui, când înspre somn te-oi duce
Iar lângă tine, nimeni să te culce?
Când ochii de tină ți s-or terfeli
Iar zâmbetu-ți de-acum o zare-o răscoli?
Și ce-ai să faci, când vei afla într-o doară
Că sângele pe care l-ai lăsat în drum
Legat de sfoară
E legea din care-ai alergat să scapi
Zvârlind în colb arginți pe post de sclavi?
Și ce-ai să-i spui, când veșnic ochii Ei
Or îndrepta cristale către ai lumii zei?
Când soarele din gura Ei o răsări,
Iar tu iubite, înspre noapte-ncet, te-oi risipi?

Nu, nu te judec, nu e drumul Meu.
Dar crucea ce-ai ales îți va fi rost mereu.
Pe Mine, Pe-al Golgotei altar uitat mă lași
Dar Ei dă-i aripi fără să o lași.

În Mine sapă scări, în Tine iarăși foc
O noapte neagră, o lună cu noroc…

Reset

Niciodată nu am fost adepta scrisului doar de amorul artei. Deși, mai mereu am fost sfătuită să scriu orice, numai să scriu. Ei bine, cred că am mai bine de un an de când nici măcar gândurile nu s-au mai lăsat în voia scrisului. Câteodată, am impresia că am așezat o manta grea, de fontă peste o pană de înger. Oare ce s-o fi întâmplat cu mine? Îmi plăcea așa tare să scriu…

Știu! S-a numit maturizare. Forțată aș spune eu. Știți că am fost abuzată de maturizarea asta? Viol în toată regula, aș spune, cu atât mai mult cu cât, într-o dimineață am realizat cum toată lumea pe care o știam într-un anume fel, dispăruse. Ei, nu mă întrebați și unde s-a dus…unde se duc de regulă lumile când nu mai fac parte din lumea noastră. Adică…în alte lumi mai subtile. Cert este că dintr-o dată m-am trezit într-un univers despre care nu știam mai nimic…oamenii erau urâți și hâzi în marea lor parte, iar cei care nu erau așa, ascundeau doze de egoism, uneori inimaginabile, alte ori, mai ușor de digerat. Nu și pentru mine, care eram hotărâtă să nu mă las trasă în jocul lor. O vreme mi-a reușit. Mă încăpățânam să scriu numai despre partea aceea frumoasă a lumi, așa cum o știam eu de dinainte de dispariție.

Numai că oamenii din lumea cea nouă nu erau deloc fascinați de asemenea lumi. Părea că, peste noapte, cineva le ștersese și lor și ultima urmă de omenie din suflete. Ici, colo, prin case prăfuite, la lumina vreunui opaiț vechi, sau rătăciți prin metropole, mai găseai niște nostalgici. Pe care reușeam să îi recunosc fără probleme. Ne zâmbeam complice uneori. Alte ori, ne întâlneam la metrou, eu gata hotărâtă să mă dezic de lumea cea veche, intrând cu pantofii mei cu toc într-o lume căreia mă prefăceam că îi aparțin. Am știut mereu că nu e locul meu în ea. Au știut și ei de cum mă vedeau. Aveam ochii triști, în ciuda oricărei ținute business apretate, gata de scos din cutie pentru orice interviu.

Seara, îmi dădeam jos pantofii cu toc, îmi masam tălpile, mă încălțam cu șosete groase și adormeam plângând. Cu timpul m-am obișnuit că universul acela pe care îl voiam înapoi era tare departe de mine. L-am lăsat în urmă odată cu scrisul. Au venit peste mine ploi, vânturi, bucurii puține, multe vijelii, necazuri, frânturi, iubiri, neîmpliniri și toate au lăsat în trupul meu schije adânci. Războaiele interioare frizau uneori realitatea. Nici atunci nu am scris, decât când nu mai reușeam să le țin bine ferecate înauntru.

Oamenii din noul univers nu îți oferă prea multe motive să poți fi cu adevărat tu. Poartă măști atât la birou, cât și în casele lor, pline de o lumină palidă, firavă și nefiresc de falsă. Zâmbesc unui univers comun, când gândurile și sufletele și chiar și trupurile sunt duse cu totul către dorințe arzânde. E fascinant să îi vezi cât de slabi pot fi în neputința de a-și recunoaște măcar lor nevoile de evadare din acele lumini palide. Peste ani, revin la ele, spășiți, împovărați și cu ochii amestecați, deoarece nu au avut puterea să își ia până la cap ceea ce visau.

Între timp, eu cred că nici măcar aceste aspecte ale vieților lor nu merită scrise. Până la urmă, călcăm pe aceleași urme de mii de ani. Cu ce se deosebește o iubire interzisă de astăzi față de una de acum mii de ani, din Pompeii? Aceeași lavă se varsă peste suflete și acum. Doar că ele preferă să moară separat, în case cu lumini palide și gânduri departe, decât împreună.

Nu-i pot judeca. Am fost și eu la fel de slabă, de multe ori. Dar nici nu pot scrie despre așa ceva. Pe unul dintre rafturi, probabil, Enigma va rămâne pe veci necompletată. Deși îmi doream să scriu fiecare respirație a unei iubiri în paginile ei. Rostul? Niciunul. Astfel de iubiri se pierd într-o zi, ștergându-și toate urmele ca și cum nu ar fi mistuit cu anii, două suflete. Ce poți scrie despre asta, mai ales când tu ești făcută din cenușa unui Phoenix condamnat la renaștere veșnică?

Îmi rămân puține pe care le-aș mai putea cânta în versuri. Puține care să mai merite imortalizate de o mână peste care au trecut ani, o iubire arzândă, diagnostice sumbre și multe tristeți.

Ce rămâne? Reset și de la capăt. O viață de Phoenix și căutări. Un trecut mult prea îndepărtat ca să mai poată fi măcar, menționat.

De ce nu scriu? Din principiu. Cine ar avea să citească? Oamenii sunt ocupați cu luminile palide din ochii și casele lor.

Universul se rotește. O lume întreagă se învârte iar cu mine și nimic din ce-i al lumii, nu-mi mai aparține.

 

Pentru Mama

Autosave-File vom d-lab2/3 der AgfaPhoto GmbH

Dacă ai fi mai trăit, astăzi ți-aș fi făcut tort. Aș fi așezat într-o cratiță mare, felii rotunde de portocale. Aș fi făcut un blat alb ca neaua, așa cum m-ai învățat. Și ți-ar fi plăcut sigur să sufli în lumânările acelea mici, pe care mi le-ai păstrat încă de când eram copil.

Dacă trăiai, astăzi ai fi deschis ușa casei noastre iar eu ți-aș fi sărit de gât. Ar fi fost veselie în sufrageria asta marea a noastră, cu siguranță și alții ți-ar fi cântat La mulți Ani! Am fi stat la povești seara, după ce lumea ar fi plecat, după ce m-ai fi pus să spăl tona de vase iar tu le-ai fi șters, pentru că știi că nici acum nu-mi place să fac asta. Te-ai fi așezat confortabil în canapea și, dacă ar mai fi trăit și motanul nostru, ți-ai fi încălzit sufletul cu blana aia torcăcioasă, gri, cu alb și puțin negru.

Și mi-ai fi spus câte în lună și-n stele. Iar eu ți-aș fi povestit despre drumurile mele. Sau visele. Căci multe dintre drumuri au rămas doar vise, după ce tu n-ai mai fost. Probabil, dacă trăiai, astăzi te-ai fi bucurat tare mult de nepoțica ta, Eva Nicole. Și de cărțile pe care eu le-am scris. Și de fotografiile mele, căci eu nepoței nu am vrut să-ți dăruiesc cât trăiai! A! Sigur, ai fi găsit vreun motiv să-l tragi de barbă pe tata, în semn de apreciere!

Dacă trăiai, astăzi ți-aș fi spus în fiecare secundă pe nume: Mamă! Și ți-aș fi urat să nu mori niciodată! Și ți-aș fi mulțumit pentru că m-ai creat, pentur că m-ai învățat, pentru că m-ai îndrumat și pentru tot ce nu mi-ai dat, ca să învăț să-mi iau singură! Dar așa, cum ai luat-o înainte cu toate, îți urez doar să ai parte de liniștea pe care nu ai avut-o, cât ai fost pe pământ. Să nu ți se mai întunece niciodată privirea. Să nu te mai doară niciodată nimic. Să nu îți mai curgă niciodată, sânge din pleoape. Să fii frumoasă, așa cum ai fost mereu. Să poți cuceri toți munții pe care m-ai învățat să-i escaladez. Să fii peste toate ale firii, scânteie divină! Să trăiești întru eternitate, mama mea dragă și tot pentru totdeauna să știi că te iubesc, chiar dacă nu mai ești fizic, lângă mine!

ASTRA

dsc_0386_a
Casele, despuiate de blăni, își poartă tăcerile peste ulițe.

de peste zări, soarele, dezbrăcat de nori, aruncă peste ele, sulițe.

Porțile n-au mai vorbit demult. Iar tălpile pline de țărână șoptesc mocnit.
Cine a venit? Cine din loc, pentru noi s-a urnit?

E vântul.

Peste hornuri s-a așternut toamna. Sobele își așteaptă imboldul.
Sunt fluturi târzii ce în frenezia lor, își lasă în urmă podul.

Roți grele scrâșnesc a veacuri întoarse cu furca și păstrate în clăi.
De ape, toate au secat așteptându-și priviri, de la noi.
Pășim desculți într-o lume stătută
În care doar veșnicia vorbește, de parcă natura ar fi mută.

Iar morile, macină carii trosnind în măsele greoaie
Sămânța vremii ce sub boltă, timpul îndoaie.

Stardust

dav

Din ochii mei cad stele, în ochii tăi e fum
Un univers în ele, un singur gând pe drum.
În inimi arde cerul, în minți e iar potop
Din ochii mei cad stele
Și nu le pot pune stop.

Fărâme alb-albastre de glezne mi se prind
În petice de piele și dor fără alint
Se rupe timpul iarăși, când doar eonii cad
De sus, peste zăpadă îngerii-mpart jihad.

Nu-s limbi de foc ce simți, nici săbii înfierate
Sunt numai stele-n seară, când trupul ți se zbate
Când tot ce vrei e de demult cerut
Din ochii mei cad iele, așa ca la-nceput.

Și nu te mai răzbun, 
Nici peste mâini să-mi las
Un singur gând acum,

Un drum și-un singur ceas…

Ultima Regină

Dragă Românie, ți-ai pierdut Regina! Știu, nu era Regina ta, cum nici alte regine dinaintea ei nu au fost ale tale. Știu, Românie dragă, că tu nu ai nici regi, nici regine, nici dumnezei. Știu că singura autoritate pe care o recunoști dintotdeauna este scuipatul semințelor în țărâna drumului și bârfitul prin biserici, în fața „icoanelor” pe care le invidiezi. Știu, dragă Românie că nici în secolul al XXII-lea nu ai să te deștepți și nici atunci nu vei avea vreun dumnezeu deasupra capului, altul decât cel pe care pretinzi cu ipocrizie că îl ai acum!

Ți-ai pierdut ultima Regină, Românie și nici măcar nu ai avut decența să taci la trecerea ei spre cele veșnice. Ai bălăcărit-o de parcă ar fi fost una dintre spălătoresele de parbrize de la colțul străzii care, în zi de sărbătoare, își pune pantofii cu toc și vine la pupat moaște și pomană electorală. Ai hulit-o de parcă ai fi știut din alte surse decât radio șanțul care te definește, ce viață a avut Majestatea Sa, ultima ta Regină.

Când ea mergea spre întâlnirea cu Dumnezeul ei, că de al tău nu poate fi vorba, tu, România mea dragă, îți făceai nervi pentru potcoave de cai morți, cereai mici și bere la colț de stradă, înjurai prin birturi și îți murdăreai obrazul ca ultimii farisei ai Ierusalimului de altădată, cerând răstigniri, dovezi de loialitate, desprinderi de trecut și false mărturii ale devoțiunii.

Regina ta, Românie, de astăzi nu mai este. Au pierit odată cu ea toate atributele pe care tu, scumpa mea țară nu le vei avea niciodată, decât presărate ca mărgăritarele, pe ici, colo, printr-o mână de  conservatori nostalgici după verticalitate, eleganță, sobrietate, noblețe, bun simț și dreptate.

Tu nu știi, România mea ce înseamnă toate cele de mai sus. Pentru că tu ți-ai trădat de mii de ani domnitorii. Tu ai complotat mereu pe ascuns să vinzi capetele încoronate care te-ar fi condus spre toate atributele acestea, cu greutate ce-i drept, dar cu succes. Tu, care ai stat atâtea secole în calea multora, tot tu, cea admirată de mari imperii, tu ai hotărât singură să își răstignești viitorul. Ai trădat orice sânge albastru ai avut vreodată, orice speranță de a mă lăsa pe mine să îmi cresc copiii într-o țară dreaptă. Ai vândut pe mai nimic, fiecare domn pe care l-ai avut și fiecare dumnezeu care nu ți-a slujit intereselor tale meschine. Puțini au ars de vii odată cu bisericile lor și, urmașii acelora sunt cei care astăzi, țin doliu după Regină, România mea. Tu, în schimb, ai uitat cine a făcut România Mare. Tu ai ales să uiți cui îi datorezi astăzi că trupul tău nu a fost sfârtecat la zaruri de toți cei care și-ar fi dorit o bucată din el. Ai, uitat, Românie, cum strigai „Libertate”, pe Câmpia Libertății. Ai uitat câți au murit pentru ca ție să ți se rupă astăzi că îți îngropi Regina!

Știi tu, oare, ce înseamnă o viață chinuită? Sau poate crezi că a sparge semințe în fața televizorului deschis pe posturi de manele înseamnă trai greu? Știi oare, ce înseamnă să fii Regină fără regat? O condamni că nu știa românește? Draga mea țărișoară, tu ai vândut domnitori români cu sânge neamestecat, pentru trei arginți, după pohta inimii, Regina aceasta de ce ar fi trebuit să învețe românește pentru o țară care nu a vrut-o? Și, pentru cultura ta generală, dacă mai știi cumva ce înseamnă sintagma asta, ultima ta Regină a știut românește. Dar a avut mult prea multă eleganță ca să nu trâmbițeze asta și spărgătorilor de semințe care nu au recunoscut-o niciodată drept regina lor.

Vorbești de averi fabuloase, rupte din trupul țărișoarei tale? Hai să vedem cum te opui astăzi vânzării bucată cu bucată a pădurilor tale, cum stai și înghiți ceanurile de la Roșia Montană doar ca să rămână țara ta bogată și nu alții, hai să vedem cum îți respecți trecutul și plătești taxe și intri în muzee ca să îți cinstești cea mai mare bogăție a ta, hai să te vedem, Românie dragă cum construiești spitale și nu mai dai șpăgi, cum nu îți mai lași copiii și medicii să plece să lucreze pentru străini, îmbogățindu-i pe alții și apoi vorbește, draga mea țărișoară despre Regi și Regine care ți-au furat aurul cu vagoanele. Vorbește când vei fi în locul acelor regi percheziționați la ieșirea din țară până la piele, vorbește după ce vei citi documentele în care s-a scris la vremea aceea cu ce inventar de obiecte au plecat ei, abdicând și lăsându-te pe tine, săraca, pradă șacalilor. Vorbește și critic-o pe ultima ta Regină abia după ce vei fi aflat care a fost prima declarație a soțului ei, când a călcat pe pământ străin, spunând că nu își recunoaște abdicarea, fiind forțat să semneze acel act.

Hai, România mea dragă, vorbește mai bine despre cum știi tu, oricând, mai bine, despre orice, în special despre lucrurile pe care nu le cunoști pentru că nu ai fost acolo și nici nu ești în stare să pui mâna pe o carte înainte să deschizi gura. Dar, mai presus de toate, mă întreb, oare unde îți este ultimul dram de umanitate, Românie dragă? Acea umanitate pe care te revolți că nu o vezi în străinătate ori de câte ori mă faci de râs când spargi semințe și prin alte țări? Unde îți este, Românie, umanitatea aceea pe care o clamezi ori de câte ori ți se rupe o unghie și ai pretenții ca președintele să declare doliu național pentru asta?

Românie… ți-a murit Regina. Și tu nu ai fost acolo, la căpătâiul ei, pe ultimul ei drum. Nu i-ai aprins o lumină, ca măcar după moarte să poată fi împăcată. Nu ți-ai cerut iertare că nu ai avut decența să o petreci pe drumul ăsta, dacă nu ca pe regina ta, ca pe un nobil care a dorit să rămână veșnic legat de țara care a renegat-o în timpul vieții. O față regală, care, prin „simplul” ei rang merita respect, dacă nu pentru viața exemplară care ți-ar servi drept model.

Știu că și dacă vei citi aceste rânduri, viața ta va merge înainte oricum. Ai lipsit tu de la înmormântarea ultimei tale Regine, de ce te-ar mișca acum, niște cuvinte? Dar, să nu uiți, România mea, că așa cum ai judecat tu fiecare respirație a ultimilor tăi regi, cu aceeași măsură vei fi și tu disecată, ori de câte ori te vei mai da cu capul de icoane, prin biserici. Să nu uiți, Românie dragă, când copiii tăi te vor lăsa singură la bătrânețe plecând să muncească prin străini că, odată, ai avut niște întemeietori. Niște domnitori. Și mai apoi, niște regi. Și de toți ți-ai bătut joc, trădându-i sau alungându-i. Să nu uiți asta, nici când vei cerși la poarta Europei, apă și pământ…acel pământ pe care tu îl vinzi acum fără să îți pese că pentru el…alții au murit în închisori și l-au scăldat în sânge.

Nu mă aștept să te trezești vreodată Și, dacă o vei face, cu siguranță, eu nu voi mai fi aici să te văd. Pentru că tu, România mea dragă, ai pierdut odată cu ultima ta Regină, orice urmă de demnitate pe care ai fi putut să o ai. Și odată cu ea, pe toți aceia care ar fi mai putut să te scoată vreodată din mocirla în care îți place să te bălăcești.

PS: Le mulțumesc tuturor acelora pentru care anumite valori încă mai simbolizează ceva și care au reușit în această zi să fie alături, măcar cu gândurile și sufletele de Casa Regală a României și să omagieze așa cum se cuvenea un om, un simbol!

Zbor de zaruri

Petrecem prea puțin
Pentru ca Pământul
Să ne fie lin.

Ne grăbim prea mult
Pentru ca zarul
Să nu fie surd.

Alergăm prea repede.
Când inima în nimeni nu mai crede.

Însă ochii…mici scântei aparte
Vorbesc plini de înțelesuri,
Printre șoapte.

Și atunci când nici nu știi
Ferestrele lor târzii
Se deschid înspre zare
În jocuri fugare.

În verzi-albastre chingi te prind
Printre quasari călătorind
Și te leagă, cu fire invizibile
Iubind.

Dar noaptea, când lumina se așează
Când lumea întreagă se distrează
Și viața și soarta capătă daruri
Peste cărți jucate la zaruri.

Iar sufletele, de roți grele încinse
Se trezesc în dansuri nesfârșite prinse.
Sunt pentru a mia oară faruri
Aruncate-n zbor de zaruri.

Jurnal

Timpul e doar o păcăleală ieftină cu gust de riduri îmbibate în clipe. Timpul e o casetă goală, care te părăsește exact când îți e lumea mai dragă, mai aproape sau…de multe ori, mai familiară. Timpul e o măsură de trotuar, a unei domnișoare trezită peste noapte, vampă ireală.

De ce scriu despre Timp, într-o postare care se numește Jurnal? Pentru că, așa cum știi, blogul ăsta e ceva al dracu de personal. Pe care mâine am să îl închid. Sau nu. Din care tu nu vei mai citit un rând. Sau, poate, pe toate de aici încolo. E tot o chestie de timp. Acela despre care îmi spuneai că îl deținem amândoi, într-un absolut universal, dar mult prea fragil.

Uite…de exemplu tu chiar crezi că mai ai timp. Eu..pentru mine, știu că al meu abia a început. Ce nu știi tu iar eu nu cred este dacă vom mai putea împărți oare, ce ne-a mai rămas din absolutul cu care altădată îmi pictai ochii. Dimineața, cel puțin.

Am învățat să nu mai cred. Probabil, îmi lipsea asta. Încă o lecție venită de la un bărbat. Am învățat că, dincolo de tot ce iubesc și mi-e mai drag pe lumea asta, trebuie să mă iubesc și mă iubesc mai mult pe mine. Iar asta, numai un om la care, odinioară țineam enorm putea să mă învețe.

Vezi tu…a avut destul timp. Un timp pe care, așa cum zicea azi, l-a folosit cum s-a priceput mai bine. Sau..mai rău. Nu asta e important. Toți greșim sau credem că facem bine ceea ce facem. În schimb, timpul ne spune întotdeauna care variantă e cea corectă.

O altă lecție de mult prea curând e…fragilitatea. Dar Jurnalul ăsta nu poate suporta două mari adevăruri în același timp, cum numai eu le pot trăi simultan, pe amândouă. Așa că am să scriu despre lecția asta, altădată, după ce ziua de astăzi se va fi așezat…într-o cutie nouă.

Aș fi vrut astăzi să răspund la prima întrebare, exact așa cum am visat de mii de ori în lunile astea. Aveam fiecare respirație, fiecare bătaie de inimă dozată perfect și pregătită îndelung pentru răspunsul ăsta. Și mă oftic că nu am răspuns așa cum mi-am propus. Nu pentru că nu am putut. Puterea nu mai e demult o redută care trebuie cucerită. Ci pentru că nu am vrut. Și asta mă oftică al dracu de tare.

Întrebarea e..de ce nu am vrut? Aș putea răspunde la asta..instant. Dar, în cazul ăsta, unde ar mai fi misterul? Imprevizibilul? Glumesc. E doar o chestie de Timp. Acela pe care tu nu știi, iar eu încă nu cred că îl vom putea împărți…

PS: Știu că te așteptai să scriu. Sper că ți-a plăcut.

Ore

E ceasul nouă. Oră ruptă-n zid
Peste tăceri se-așterne-n goană somnul.
Înspre uitare, din tină te ridic
Iar orologiul cântă-n ceruri pentru amândouă.

Nu te-am cerut și nici în zar n-am dat
Când căutarea, la tine s-a oprit.
Cu o privire, timpu-ai răsturnat
Iar lumea toată s-a transformat în vid.
Nimic nu dăinuia…nici cer, nici nori, nici soare
Când trupu-mi respira doar verdele din mare.
Iar nopțile, când lângă sfere adormeam
O singură aripă de înger răscoleam.

Nu..n-am știut…
Nici când să plec, nici cât să mai rămân
Pân’ cel din urmă ceas am răsturnat.
Din colbul firii, adunat-am de pe drum
În limbi de foc, un car de cai uitat.
Și-am renunțat. La trupul cel de ceară
Ce din lumină începea să-mi ceară.
Am tot sperat că din otravă-ai să mă scoți
În schimb ai preferat
Să mă împarți cu toți.

E ceasul nouă…timpul iar s-a rupt
Tu mă privești de sus…
Eu uit, de pe pământ…

Nimic fără Tine!