Pentru care nu-mi pare rău că nu m-am făcut medic:

Foarte mulți ani, în fiecare vară, când se apropiau înscrierile la medicină, mă apuca febra. Nu una de boală, deși o boală ca asta e mai rea decât una care te țintuiește la pat. Era o stare păcatoasă, ce aprindea în mine focurile unei tinereți ce se risipea precum ceața, într-un trecut demodat.

Schimbasem macazul într-a 12-a când, după un meci de fotbal la care am asistat în Constanța, am lăsat baltă trei ani de pregătiri la anatomie, mi-am rupt de pe pereți schemele cu descrierile neuronilor, mușchilor, celulelor și lanțurilor de ADN și am hotărât că vreau jurnalistică.

Evident, toată lumea a crezut că am luat-o razna. Mulți, încă mai cred asta. Dar viața mi-a demonstrat că alegerile pe care le faci cu sufletul nu sunt niciodată greșite. E drept, pasiunea pentru medicină nu m-a scutit de spitale. Așa am ajuns să învăț lucruri pentru care alții dau ani din viață să le știe, de pe băncile unei facultăți și, din practici grele, prin spitale. Eu le-am învățat din mers, obligată de anumite circumstanțe. Și da, de la pensat vene, până la puncții lombare, azi știu ce e aia medicina începătorului. Deși, o puncție, zic eu, nu o lași veci pe mâna unui novice.🙂

În schimb, după toate aceste experiențe, azi pot spune liniștită că boala aceea care mă acapara vara a trecut. Pentru că acum știu că am ales bine să fac un anume tip de jurnalistică, ce nu are nicio legătură cu voma de presă înțeleasă azi, de majoritatea celor care au considerat meseria asta, prostituție.

Așadar….10 motive:

  • N-am murit de foame, precum mulți dintre medicii de azi. Și nici nu am avut parte de frustrări de genul: mă uit la tine cum mori și nu te pot ajuta, pentru că sistemul nici măcar medicamente nu-mi pune la dispoziție să te ajut.
  • Nu mi-am pierdut 12 ani din viață învățând medicină, pentru ca, mai apoi să-și bată alții joc de mine și de toată cartea pe care am învățat-o, obligându-mă să plec din țara mea, ca să pot trăi din ce am ales să învăț.
  • Am avut libertatea să plec oriunde, oricând, să bat cărările țării mele în voie, nu să o admir într-o pauză de anestezie, la televizor.
  • N-am salvat prea multe vieți. În schimb, am salvat de la uitare o istorie, atât cât mi-a fost în putință să o promovez.
  • N-am trăit durerea și neputința pe care azi o încearcă cei care au văzut și se străduiesc să salveze victimele arse la Colectiv. Nu că m-aș bucura, dar în fața dezlănțuirii forțelor naturale, oricâtă medicină ai învăța, tot zero șanse ai.
  • N-am fost pusă în situația să mint și să ascund niciodată starea de sănătate a unui om. Ba, mai mult, am trâmbițat cât am putut, starea de degradare a monumentelor istorice.
  • Nu mi-a fost niciodată frică în miezul nopții, pentru ceva ce am scris. Și nici nu m-am întrebat vreodată, dacă am aplicat tratamentul corect. Și da, chiar și în meseria mea poți distruge vieți, doar din cuvinte.
  • Am ajutat la perpetuarea în timp, a identității unui popor. Evident, format din oameni. Dar care lasă în urmă, mărturii ale ființării lor.
  • Am fost un pic mai bogată, cred eu, datorită faptului că, în felul acesta, am putut îmbina cunoștințele medicale, cu jurnalismul. Invers, ar fi fost tare complicat, dacă nu aveam talent la scris.
  • Am avut ocazia să cunosc oameni mari. Cu adevărat mari. Să le studiez operele, să scriu despre ei și să văd cu ochii mei, cum sunt apreciați și admirați, datorită promovării mele, de mii și mii de suflete. Nu-i lucru, puțin, așa-i?

Să ne înțelegem bine! Nu denigrez medicii. Nu-i desconsider în niciun fel! Pentru mine, medicina este meseria supremă pe lumea asta! Pe care nu o practici, dacă nu ești suficient de pregătit și, cu care nici nu te joci, când vorbești despre o viață care stă în mâinile tale! Nici măcar atunci când ești plătit cu un salariu de mizerie!

Cred că aș mai fi găsit motive, în schimb, un astfel de bilanț îl consider oportun, pentru oricine își schimbă la 180 de grade, parcursul vieții, întrebându-se din vreme în vreme, dacă a procedat corect!