O sa ne amintim doar ce am fost, nu ce vom fi, lingand aceleasi rani, din cioburile mintii.

Un gand, o lacrima uitata, o inima ce doar simtea odata.

Tacere! Spuse gandul dintr-o data! Cortina nu se lasa, iar frigul se ascunde, vorbele-ti ingheata, peste uitari prea multe! Tacere-am spus! Eu nu-imi inalt, cu aripa-mi ranita, uitarea printre brazi, ca tu sa fii ranita!

Eu iti aduc rastalmacire in cuvant, atunci cand tu, te tot grabesti sa urci, sa cazi, urcand! Tot eu iti invelesc si inima si Marea! Eu sunt al vietii, indelung cosmar: Uitarea!

Pe scarile din iarmaroc tu ma arunci si zaruri impletite-n mers rostogolesti in vechi spelunci. Te tot rotesti, te rasucesti in chin. De ce nu vezi ca leacul meu nu e venin? Mana-ti intind, apuc-o strans, caci eu, Uitarea, in vesnicie te-am adus.

Si ca mai ieri, gladiatori si printi, nevrednici astazi de-a purta nume de sfinti, asa si tu, biet chinuit de vreme, vei sta in loja ta, vrand ca uitarea sa te cheme. Cine esti tu? Doar un concept al mintii. O lacrima ce-n calea sortii, au pus-o ieri, parintii. De ce respiri? Si unde vrei s-ajungi? Cand ochii nu-ti inalti, decat in ale tale rugi?

Tacere vreau… aici si-n ochii-ti reci. Caci altfel, impacat, tu nicicand n-ai sa pleci.

Si vei vedea, ca peste timp, daca exista intr-o seara, zambetul tau, necontenit o sa apara…