Hai să îți spun
Cum m-am întâlnit cu un nebun!
Trăgea după el, un cărucior
Și în el, plimba un nor!

Vindea iluzii, cocoțate pe ramuri de brad.
Iar taraba, era agățată undeva, pentru vad.

Hai să-ți povestesc,
Cum înnebunesc
De la ciupercile pe care
Le-am întâlnit în cale!

Se făcea că venea seara
Și eram într-un castel.
Care nu-mi plăcea, defel!
Un om în vârstă îmi zâmbea
Dar inima lui, tăcea!

Nu mai știu când am plecat
Am adormit și am uitat!
Dar îmi părea că am visat
Ceva de neimaginat!

Se făcea că eram într-un castel
Iar nebunul cu norul, era în el!
Da… nebunul era chiar el!

Acum avea un bolid de lux
Și tremura de zor, când oferea un bonus,
Oricui muncea cu zel
Doar pentru el!

Nebunul îmi zâmbea
Amestecând în cafea!
Dar, privind-o mai aproape
În paharul plin de lapte
Norul se învârtea
Ca fumul de la ciupercile
Pe care soția sa,
Cu sete le fuma!

E plină lumea de nebuni, mi-am zis!

Dar într-o zi, l-am văzut cum alerga
Amestecând frunzele mov
Ca zahărul din cafeaua sa.
Le rotea, le azvârlea
Pe drum înapoi le trântea
Și nici că-i păsa!

Ce ai, domnule, cu frunzele?
Nu vezi că-s moarte deja?

De ți-ar păsa,
Măcar preț de o cafea
Ai sta frumos pe terasa ta
Privind de la fereastra
Spre lumea care, pe vremuri, te admira!

În schimb, așa e nebunia!
La fel ca veșnicia!

O ceașcă goală, de cafea
În care un nebun amesteca
Frunze, nori, ciuperci și zori
Pentru aceia pe care îi visa noaptea,

În culori!