Latest Entries »

Nimic fără Tine!

Anunțuri

Aș vrea să scriu despre lume. Această lume ciudată, înnebunitoare, pe care nu o poți prinde, nu o poți ține, la care nu te poți raporta dar, care te definește până în măduva oaselor. Despre lumea perfectă, iluzorie, care îți spune că e bine așa cum e ea și nu cum crezi tu…despre lumea în care nopțile sunt zile îmbătate de parfum și rotocoale de fum, iar zilele sunt o goană nesfârșită către țeluri uneori prea înalte, alteori, mult prea îngenunchiate.

Aș vrea să pot avea decența să strig în gura mare că nu mă raportez lumii ăsteia, că nu-s plămădită din aluaturi subtile care îmi fac carnea să sfârâie ori de câte ori îmi sunt atinse corzile sensibile. Aș vrea să nu închid ochii la săruturi vinovate și nici la prostie, fie ea și prietenească. Mai ales, prietenească. Aș vrea să pot răsuci rândunelele în sufletul oricui calcă în picioare ochii zânelor de altădată.

Numai că nu pot. Nu pot scrie despre lumea asta care dă slavă lui Dumnezeu pentru țigări uitate în colțul gurii, aprinzând demoni vechi. Nu pot scrie despre lumea în care ești lăsat să muncești până la epuizare ca, la final, nici măcar să nu apuci să te bucuri de munca ta!

În schimb, pot să spun că Borges e un mister pe care îl voi desluși în curând, doar cu o busolă, că un oraș frumos îmi va rămâne întipărit în minte pentru indicatoarele lui agățate cu mâna mea pe o hartă, că anumite ploi de primăvară aduc curcubeie de povești de ore târzii, iar lumea, în tot timpul ăsta…ei bine, lumea, nu are decât să scrâșnească din dinți, să se încrânceneze țipând din sirene și girofaruri obosite, să alunece către tablouri învechite desenate stângaci, să își întunece zările și să tragă cortinele spre alte zile, care mai de care mai complicate!

Eu voi mulțumi pentru fiecare clipă în care m-am văzut frumoasă, prin ochii altora! Voi frige în jarul luminii tot ce altădată îmi făcea scrum inima. Voi călca apăsat, mai departe, oricât de departe va trebui, pentru ca tot ce lumea nu mi-a putut da, să îmi revendic într-un final, din mâna mea! Îmi voi întinde aripile și mai sus, și mai departe, pentru că lumea asta nu va fi niciodată nici atât de sus, nici atât de departe pe cât pot eu vedea! Și, mai ales, pe cât pot ajunge!

Lumea a fost întotdeauna un mijloc…nu un scop. Și asta am învățat-o din plin…de curând!

Așa că, dragă lume…privește bine și înlăuntrul tău dar, mai ales, în ochii mei! Căci ceea ce te definește nu vei găsi nicicând în ei! Și noaptea…târziu, când îți vei închide ochii, eu.. de deasupra ta, fericită voi striga: Iată Lumea Mea!

Sub Nuci

DSC_0495
Te-am așteptat. În nopți și zile și luni fără dezvăț.
Și-nnegurată era zarea căci fără-a ști
Mi-ai ocolit în mersu-ți calea.
O umbră așezată-n băț.
Te-aș fi certat, dar numai întuneric
Se-adună iarăși a furtună gândul.
Te-ai răzgândit și pasul tău vremelnic

Trecu peste grădini neașteptându-și rândul….

Poteci nescrise brăzdează a mea frunte.
De-acum, numai poeții ne mai știu;
Fărâme vesele și triste, dară mute
Cocori ce ne rotim, fără a ști de Dumnezeu.

Hai, treci din nou și praguri, vămi și ceruri
Până mai ieri, tot vesel îmi cântai.
De la fereastră murmură a nemurire aburi
Când dincolo de gard pe nume mă strigai.

Înălțimi

DSC_6598a

Se-ntunecă cerul, iubito!
În ochi am doar cântecul tău.
Spre zare flăcări mocnite
Pășesc în tăcere, pe zâmbetul tău.
Și-mi rupi de la poale și mersul
Căci pașii ți i-am agățat
Potecile-s triste și versul
În creieri de munți l-ai lăsat.
Se-ntunecă ziua, iubito,
Atunci când te răzgândești
Și viața în seva-mi pulsează
Când pașii pe chip ți-i trezești.
Și noaptea se-nclină-n uitare
De gându-ți mereu răzvrătești
Se-ntunecă clipa și moare
La viață de nu mă trezești.

Crezi că aici e sfârșitul?
Când ochii-ți în ochi m-au privit?
Ești trupul din roca-mi cea tare
Din care, râzând, te-am clădit.
Nici soare, nici vremuri, nici focuri
Nu te-or desprinde în veci de aici
Căci tu și cu mine, iubito
Suntem ai lumii vecinici.

Avatar

Una după alta trec. Ca rândunelele în zbor către nicăieri. Cercuri perfecte, invizibile, într-un dans nesfârșit. Am pierdut. Fiecare, partea nevăzută. Am câștigat. Doar eu..libertate. Și, parcă, pentru prima dată, nu o vreau. Dar am cerut-o cu toți porii. Acum e o temniță mult prea largă ca să nu o împart.

Trecem unii pe lângă alții… munți nesfârșiți, înalți, nemărginiți. Ne batem în orgolii doar ca să putem anticipa într-o zi, cine ajunge primul.Unde mergi? Când știi că fără mine nu poți trece de nicio graniță? Ah…uitasem. Tu nu crezi în destin. Drept urmare și zborul de acum ți l-ai creat cu mâna ta? Cum de ai ales, dintre toate talerele, pe cel mai blestemat dintre ele?

Se răsucesc rândunelele în carnea prin care alergai, odinioară, odată cu sângele. Țipete ascuțite lansează din văzduh, de parcă toată groaza ta urlă în mine. Te simt. În fiecare clipă. Atât de aproape, cum nici n-ai fost vreodată.

Ce pierdem? Timp. Măsurat în gramele clepsidrei de peste gene. Îmbătrânim separat, când totul era scris altfel. Un altfel pe care noi l-am scris…îți amintești? Era o dimineață de decembrie, în care ziua națională a început cu: Bună dimineața, iubito!

Rupe vrăjile, îmi spuneai! Desfă-le! Și ochii tăi îmi cereau să te leg pe vecie de sufletul meu! Acum tu ai rupt lanțurile. Vrăjile te-au ferecat prea bine să mai poți zâmbi vreodată, fără să-mi simți în vene, fiecare pas. În schimb lanțurile…topite prin focurile unei luni înghețate, te-au îngenunchiat în fața neputinței tale.

Cine ești, acum?

 

DSC_0115

Ceva m-a atras întotdeauna spre înălțimi. Poate spiritul meu care mereu vrea să urce, să simtă pașii adânciți în rocă, poate doar dorința de ascensiune sau, nevoia de a cuceri cât mai multe culmi. Însă, dintre toți munții pe care i-am bătut la pas până acum, chemarea mea a fost clară spre Bucegi. De ce? Păi din cauză de Sfinx. Sau babe. Sau văi ascuțite, culmi tăioase, priveliști care ucid respirația. E drept că, atâta dorință a fiert în mine ani de zile până când…ceva destin m-a adus aproape de ei. Să-i văd în fiecare zi, timp de opt luni de zile, să-i cuprind cu privirea dimineața când toată suflarea Bușteniului abia se urnește să facă ochi a fost încă un vis pe care mi l-am făcut singură cadou.

DSC_6608a

Nu e ușor să stai cu ditamai muntele peste drum și să-i descoși măreția în fiecare clipă. Ca, de altfel, nimic din ce primim în lumea asta, nici această contemplare nu a fost deloc gratis. Ba, mai mult, plătită cu multe resurse financiare, bucăți de suflet și renunțări.

DSC_6596a

Emoția însă, acel fior pe care l-am trăit ori de câte ori am urcat muntele din fața mea a stins orice sacrificiu. Pentru că mi-am dorit să mă cuceresc, mai mult decât să cuceresc. Pentru că am vrut să îmi depășesc limite, mai mult decât să îmi fie depășite așteptările. Poate nu am reușit chiar tot ce îmi doream. Poate nu am descoperit încă acele cărări pe care să îmi fie înfrânte de voință, orice temeri. Cu siguranță muntele de peste drum are o mulțime de secrete pentru mine.

DSC_6597a

Privindu-l, învăluit în cețuri, în nori care se transformă de la o secundă la alta din cele mai pufoase voaluri la cele mai întunecate cortine, îmi este foarte clar că aventura mea cu el abia a început. E o relație construită în ani și care va rezista mai mult decât orice căsnicie.

DSC_6602a

Nu aș fi crezut că pot atât de multe. Nici îndura, nici câștiga. Asta am învățat-o de la colosul ăsta de peste apă. Orice trece…zilele acelea ghețoase sunt demult istorie. Îmi amintesc și acum prima ninsoare. Crestele i se brumăriseră exact ca tâmplele ce încep să albească. Apoi, cu timpul, chipul i s-a încrustat în alb. rece, izbitor, de necucerit.

DSC_0075

Acum însă, totul se trezește din amorțeală. Văile doar mai păstrează pe ici pe colo amintirea unor suvițe îmbătrânite. În schimb, de la poale spre creștet, Bucegii încep să respire a verde. Un verde crud, irizant, țipător, tupeist chiar, care inundă tot: și vegetație și priviri și suflete. Iar el, bătrânul munte, tace în continuare. Atâta tăcere la un munte ca el nu am pomenit nicicând. Dar atâtea de multe spune tăcând… și asta mi s-a întipărit în minte încă din anii tinereții. Numai imaginea lui impenetrabilă îmi transmitea, prin fiecare pas…să tac.

DSC_0089

Însă, una din cele mai mari bucurii pe care mi le-am dăruit, odată cu el, a fost chiar în ziua de Paște. Atunci mi-am amintit cine sunt cu adevărat. Atunci am realizat cât sunt de încăpățânată și ambițioasă. Și, tot atunci mi-am demonstrat că muntele pe care mulți îl consideră impenetrabil poate fi mai transparent decât crezi, dacă știi să privești. Fiecare pas pus aiurea poate fi un test al credinței, în forțele tale. Fiecare bocanc alunecând pe calcarul ud nu este altceva decât treaptă a rugăciunii din inima ta. Și fiecare rădăcină de care te împiedici când mușchii îți tremură incontrolabil nu este altceva decât trupul muntelui, care îți cere să-ți amintești de el și să mulțumești. Așa am învățat eu că se merge pe cărările nemarcate. Ale lui și ale mele.
DSC_0108
Poate sunt doar norocoasă. Sau poate, norocul pe care mi l-am făcut acum ceva vreme și de care am tras cu dinții, îmi este răsplătit acum, cu vârf și îndesat. Ori, poate acesta este chipul firescului liniștit. Pentru că atunci când sufletul se împacă în sfârșit cu mintea, se aude muzica lumii. Mai rămâne trupul. Pentru un om cu astm, drumul prin inima muntelui este clar, un test. De voință, răbdare, perseverență și îndârjire. Dar de nimic din toate astea eu nu duc lipsă. Aș mulțumi cuiva pentru Paștele ăsta petrecut în creieri de munte. Dar, dincolo de toți cei vechi și mai noi vreau să îmi mulțumesc mie. Pentru că nu am renunțat. Nicio clipă…așa cum mi-am propus. Ăsta a fost unul din visele mele. Pe care  l-am văzut, în sfârșit, în toată splendoarea lui. Mulțumesc, Isa. Pentru că știi să fii TU!

DSC_0147

Preistoric

Nepotolite rune în pielea mea se sting
În ne-ncrustate pliuri, de păru-mi mi se prind
Un dor ce scrijelește pământul mâinii- arid
Se tatuează singur în foc ce pârjolește
Și din cuțite ne-nțelese o viață scrijelește.

Remodelează sunete, din lut el construiește
Poduri și înălțimi ce te imbie nebunește
Se contorsionează și tace ne-ncetat
O ultimă silabă a unui dor uitat.

Ce vrea, ce nu îți spune,
Aleargă să adune
Ba poticniri agale
Ba ale tale rune
Fără să știe, să audă, să-nțeleagă
Că runele acelea
Sunt viața ta întreagă.

Și noaptea, când doar răgazul clipei îl mai ai
Același hoț nevrednic, îți spune-ncet: mai stai!
Să îl alungi ai vrea, în flăcări să-i prefaci
Și ale lui cuvinte, dar și al tău: mai taci!

N-ai să ghicești, de unde vine el!
În runele din pielea-ți
Citești al său mister!

IMG_9071

Undeva, deasupra lumii, pe o terasa imensa, la lumina apusului, printre picaturi insangerate, nestiind inca prea exact cat de aproape sunt de visele mele. Si totusi, cele mai alambicate inflexiuni ale sufletului meu au simtit din plin:

Mai sunt cateva ore pana la ziua mea. Sunt in Iasi, pentru prima data in viata si imi dau seama abia acum cat de frumos poate fi totul, atunci cand sufletul iti e la locul lui. Dezamagirile, tristetile, toate framantarile fac parte dintr-un tumult care te prinde numai cu voia ta. In rest…mirosul de lemn ars, latratul unui cocos si cantecul interminabil al cainilor (inversiune voita) sunt toate, la locul lor atata vreme cat reusesti sa intelegi ca-s parte din viata, toate.

E drept, maturizarea vine cu varsta. Si pe drumul ei, cum spunea cineva, intr-o viata de demult. Eu vreau sa fiu pe drumul meu. Si imi dau seama ca nu e nici simplu, nici usor, nici la indemana oricui acest drum. Dar, pana la urma nici nu trebuie. Pentru ca drumul meu e doar al meu. O posesivitate dincolo de egoismul Eului. Nu mi-e usor nicio clipa. Momentele fericite sunt urmate cu precizie elvetiana si absolut instant de cele mai adanci tristeti. Cand inlocuiesti linistea si detasarea cu zbuciumul voit de frica insingurarii plictisitoare, asa se intampla.

Dar uite ca in urbea marilor nume literare ale natiei mele reusesc  sa imi amintesc de vechile juraminte. Acelea in care odinioara mi-am dorit sa fac lucruri frumoase pentru tara mea. Asta fac. Unul din visele mele se implineste deja de ceva vreme. Si am realizat asta, astazi.

In schimb..nu e suficient. Multumirea e sa se poata bucura cat mai multa lume de ceea ce faci. Si un alt vis de-al meu e sa si reusesc. Pentru ca cea mai mare rasplata a unui om vine atunci cand altii apreciaza ceea ce stie el sa faca mai bine. Orasul asta te invata multe. De la istorie, la literatura sau stil de viata linistit. N-am vazut nici macar o singura femeie cu adevarat frumoasa aici. Acea proverbiala frumusete a moldovencelor. Sunt, in schimb, romance ca peste tot. Acelea cantate de vechii poeti, de cand lumea. E un loc asezat, cu oameni asezati, in care un outsider se simte chiar ca la el acasa. Diferenta se simte doar la felul in care te agiti. Si…sincera sa fiu…incep sa ma intreb daca intr-adevar e ceva pentru lumea asta pentru care sa merite sa te agiti.

Mi-e clar ca eu si cu soarta mea suntem de ceva vreme in tratative. Ea sa ma renege, eu sa n-o las. Ce-i drept..si eu am renegat-o cu ceva vreme in urma.

Anyway….sunt la Iasi. Si maine va fi inca o zi fericita in care sa-i multumesc…sortii ca imi iubesc tara asta cu fiecare colt din trecutul ei.

Am vazut azi o biserica ridicata de Vasile Lupu. Da..acel Vasile Lupu…oropsitorul celor multi. In viata mea n-am vazut o lucratura mai aleasa! Cata munca….cat zel…cata daruire si elan..cata insufletire…doar ca peste sute de ani eu sa pot admira o asemenea lucrare. N-am cuvinte pentru tot ce am primit mostenire de la inaintasii mei. Si, nu stiu de ce, ori de cate ori le vad lucrarea simt sa le dau ceva inapoi, prin munca mea. Poate nu-i decat o datorie imaginara. Sau, poate, asa simte cateodata, un suflet de roman.

Dupa tare multa vreme mi-e un soi de bine din acela de..basm, de vise ca cele avute in ultima vreme. Fac parte dintr-un ciclu cosmic plin de energii debordante. Simt cum ma modeleaza, cum ma formeaza iar aceasta calatorie din inima Moldovei este, cu siguranta un pas important. Imi ard palmele ca pe vremuri, cand imi ardea stiloul de atata scris. E multa istorie aici. Si atat de frumoasa povestea ei…

A mea..parca se chinuie sa inceapa. Parca tot ce am trait pana acum m-a pregatit pentru fiecare pas pe care il voi face de acum inainte. Inca nu stiu tot ce imi doresc sau cum e mai bine sa imi doresc. Insa, stiu ca voi avea o alta viata de maine. Una in care, lumea asta imi va da doar ce are mai bun in ea, iar eu, voi inalta acest bine, prim munca mea. O parte din sufletul unei sanziene renascute.

În inima mea

Cât timp a trecut? Dar, cine știe…??
În ochi îmi ești
Veșnică poezie.
Cum mai arăți? Dar pentru cine mai contează…???
Ești și acum, la fel de Zână și frumoasă…

Am învățat, și te-am cântat
Am iubit iar, n-am ascultat
Dar toate câte-au fost, câte-am trecut
Cu gândul doar la tine le-am făcut.

Și mi-ești și-acum, la fel de dragă
De parcă lângă mine nu ai fi trecut, o poartă…
Dar ce contează, când de nicăieri
Îmi tot trimiți sclipiri, pe lungi aripi de îngeri?

Și azi am întâlnit, tot mesager de-al tău
Sărutu-i dulce-amar îmi amintea de versul tău
Iar valurile-acelea verzi și înspumate
Sunt tot ca ochii tăi, râzând și împărțind dreptate…

Mi-e dor de tine și poate într-o zi
Vei vrea să mă revezi, să afli ce nu știi
Însă tot cred, că-n suflet mi-ești
La fel cum ochii mei sclipesc, ca stelele-n povești…

Ei.

 

Văd, în ultima vreme, tot mai multe știri care încep cu….poetul/a X își va lansa primul volum de versuri la..în data de. Hai să lămurim ceva:

  • Un volum de debut nu te face poet. E drept că, în memoria colectivă, populară s-a încetățenit ideea că românul s-a născut așa, doar e neam de geto-daci și vlăstar de Eminescu. Dar, pe lângă poet, românul s-a mai născut și politician, și fotbalist, și specialist în fizică cuantică și, totuși, trăiește de pe azi, pe mâine.
  • Fraților, un volum de debut nu îți arogă nici calități nici merite de poet. Poate, cel mult, un autor de versuri. De cele mai multe ori, din acelea de dor și jale, că deh, românul, frate cu codrul și pribegia, n-ar putea fi capabil nici peste 100 de ani de sentimente mai vesele.
  • Poezia e mai mult decât stare și feeling și turnat, ca după dictare, pe foaie, tot ce-ți vine în minte. Poezia e exercițiu și, dincolo de toate, gramatică. Drept urmare, înainte să lansați pe piață tomuri întregi de jeluiri după cel plecat, după natura care vă simte toate stările psihotice, învățați gramatică! Nu poți scrie „să fii dorit” sau „vroiam” și să ai pretenții de poet. Nu poți, pur și simplu.
  • Știu, unii vor argumenta că, atâta vreme cât au scris de la cinci ani și au strâns toți copacii lumii în sertarele lor, se pot numi poeți. Ei, aș! Nu, dragii mei, vă numiți români, autori de texte. Atât! Repet, poezia necesită studiu, pregătire, analiză, școală (da, școală din aia unde te învață să scrii, fie că e ea de litere, jurnalism sau cum i-o mai spune), atenție, vocabular, lectură, cultură generală, toate amestecate cu atingerea muzei, venită exact când trebuie, acolo unde trebuie și, mai ales, unde vrea ea!
  • Până când veți ajunge să înțelegeți asta, până când vă voi vedea textele publicate în tot felul de medii, până când „vroiam” se transformă în ce e corect, aș prefera să vă limitați la a vă numi, autori de texte. Mai mult sau mai puțin, inspirate, de altfel.Între timp, vă doresc să faceți măcar o dată în viața voastră o excursie până la Ipotești (da, acolo e casa memorială a celui din care sunteți mândri că vă trageți) și să vedeți cu ochii voștri ce înseamnă poezia și studiul ei. Abia când veți ține în mână o singură pagină lucrată de Eminescu și „mâzgălită” în fel și chip veți pricepe de ce, dacă sunteți la volumul de debut și fără nicio altă practică și cultură scriitoricească, deocamdată vă numiți doar autori. Până atunci, spor și inspirație, dragi poeți! 🙂