Category: Amestecate


Jurnal

Timpul e doar o păcăleală ieftină cu gust de riduri îmbibate în clipe. Timpul e o casetă goală, care te părăsește exact când îți e lumea mai dragă, mai aproape sau…de multe ori, mai familiară. Timpul e o măsură de trotuar, a unei domnișoare trezită peste noapte, vampă ireală.

De ce scriu despre Timp, într-o postare care se numește Jurnal? Pentru că, așa cum știi, blogul ăsta e ceva al dracu de personal. Pe care mâine am să îl închid. Sau nu. Din care tu nu vei mai citit un rând. Sau, poate, pe toate de aici încolo. E tot o chestie de timp. Acela despre care îmi spuneai că îl deținem amândoi, într-un absolut universal, dar mult prea fragil.

Uite…de exemplu tu chiar crezi că mai ai timp. Eu..pentru mine, știu că al meu abia a început. Ce nu știi tu iar eu nu cred este dacă vom mai putea împărți oare, ce ne-a mai rămas din absolutul cu care altădată îmi pictai ochii. Dimineața, cel puțin.

Am învățat să nu mai cred. Probabil, îmi lipsea asta. Încă o lecție venită de la un bărbat. Am învățat că, dincolo de tot ce iubesc și mi-e mai drag pe lumea asta, trebuie să mă iubesc și mă iubesc mai mult pe mine. Iar asta, numai un om la care, odinioară țineam enorm putea să mă învețe.

Vezi tu…a avut destul timp. Un timp pe care, așa cum zicea azi, l-a folosit cum s-a priceput mai bine. Sau..mai rău. Nu asta e important. Toți greșim sau credem că facem bine ceea ce facem. În schimb, timpul ne spune întotdeauna care variantă e cea corectă.

O altă lecție de mult prea curând e…fragilitatea. Dar Jurnalul ăsta nu poate suporta două mari adevăruri în același timp, cum numai eu le pot trăi simultan, pe amândouă. Așa că am să scriu despre lecția asta, altădată, după ce ziua de astăzi se va fi așezat…într-o cutie nouă.

Aș fi vrut astăzi să răspund la prima întrebare, exact așa cum am visat de mii de ori în lunile astea. Aveam fiecare respirație, fiecare bătaie de inimă dozată perfect și pregătită îndelung pentru răspunsul ăsta. Și mă oftic că nu am răspuns așa cum mi-am propus. Nu pentru că nu am putut. Puterea nu mai e demult o redută care trebuie cucerită. Ci pentru că nu am vrut. Și asta mă oftică al dracu de tare.

Întrebarea e..de ce nu am vrut? Aș putea răspunde la asta..instant. Dar, în cazul ăsta, unde ar mai fi misterul? Imprevizibilul? Glumesc. E doar o chestie de Timp. Acela pe care tu nu știi, iar eu încă nu cred că îl vom putea împărți…

PS: Știu că te așteptai să scriu. Sper că ți-a plăcut.

Anunțuri

Taste amestecate

Cumva ar trebui să meargă. Să îmi alerge degetele pe taste, peste coli nescrise, peste orice urmă de renunțare cotidiană. Mă încăpățânez să vreau. Să simt. Să pot. Deși nu prea înțeleg de ce trebuie să fie așa. Pasiunile ar trebui să meargă mână în mână cu inspirația, ar trebui să vină așa, ca o adiere, ca un val leneș de vară, de mare transformată într-o farfurie cu supă caldă, ar trebui să se trântească în fața ta precum valul acela care, la o primă vedere ai spune că e format din cea mai ușoară spumă, dar, la final, vezi cu câtă forță se predă țărmului, de parcă ar fi călătorit de la marginea lumii, până aici, doar ca să ridice steagul alb, a renunțare.

Dar nu, lucrurile nu-s niciodată simple. Valul ăsta de pasiuni se contorsionează, se răzvrătește, încremenește într-un dig culmea, nou săpat doar ca să protejeze vezi doamne, țărmul de valuri nepoftite. Cine o fi inventat și tâmpenia asta, nu știu. Auzi, să protejezi țărmul de idei. E drept, valurile pot aduce și tot felul de reziduuri aruncate în apă de oricine care nu știe să prețuiască o…apă.

Uite cât de ușor alerg aici, cu sufletul la gură, de parcă mă mână din urmă toate hoardele orientului. Oare bariera asta a profunzimii literare e chiar așa de greu de trecut încât nu vrea nici tăiată să lase degetele celor avizi de cunoaștere să treacă de ea, decât atunci când vrea ea? Nu ar trebui să fie așa. Un căutător ar trebui să aibă drumul așternut, chiar dacă întâlnește piedici la tot pasul. HM! Ce revelație….piedici ziceam? Tocmai am făcut cunoștință cu ele! Ar trebui să mă bucur oare?

Poate da, poate nu. Dar eu mă încrâncenez, să știți. Mă înverșunez să le trec, să dau cu coarnele în ziduri, chiar dacă mi le-a mai tocit un pic viața, să sparg geamuri numai uitându-mă la ele. Voi trece peste piedicile astea și îmi voi alerga iarăși și voința, și gândurile și degetele și picioarele și focurile pe cărările mele dragi. Așa cum mi-a fost scris să fie! Așa cum știu că este, defapt, dincolo!

Revelații

„Câteodată ești mai frumoasă decât te știu!”

Oare de ce a trebuit să fiu pe post de oracolul din Delphi all the time? Busy day. Și, ca orice busy day, nici asta nu a putut fi deloc liniștită. Dar, dincolo de toate… mă gândesc cum s-ar putea zugrăvi niște pereți, după ce ar fi dărâmați complet?

Glumesc. Gândurile mele nu stau nicio clipă. Dar nu se gândesc neapărat la zugrăveli. Ci la oameni frumoși, la locuri în care mănușile dantelate să nu fie stricate, la pahare cu picior înalt și fotografii memorabile. Da, unele tăceri fac cât o mie de cuvinte. Dar și unele cuvinte fac cât o mie de tăceri. Iar nu spun nimic. Sau, pentru cine înțelege spun deja totul. Aseară m-a sfâșiat verdele. Atât de adânc încât am simțit cum rupea din carnea mea, până la sânge. Și, ce-i cu asta? Păi nimic, doar că așa aleargă gândurile mele.

Nu mai e iarnă în Ardeal. Însă și picăturile de ploaie au farmecul lor, când te gândești că seamănă cu niște săruturi ce au gust de licori presărate în taină, pe la colțurile gurilor flămânde.

Am uitat complet anumite momente. Ce nu-mi iese nicicum e să uit de mine, atunci când vreau. Și tare aș vrea să îmi încui gândurile undeva și să uit și de cheie, măcar trei zile. Ca minunile. Ca-n povești. Sau ca…în real life pentru unii…

….

Şi în lumea asta minunată, Dumnezeu nu seamănă cu tine….

Shadow Dancer

Umbla desculță. Pe străzile pustii se spărgeau de pereții clădirilor, gânduri și claxoane. Ținea în mână o piatră verde și o sticlă cu absint. Tălpile îi erau acum sclavele asfaltului înroșit, din loc în loc, de cioburile timpului. Îl pierduse. Dar nu simțea nimic…mergea fără țintă dezbrăcându-și ca odinioară, vechea Dochia, cojoacele.

Unul câte unul, renunța la tot. Undeva, într-o noapte întunecată făcuse un pact cu ea. Oamenii vin și pleacă, își spuse. Așa era și cu sufletele. Unghiile roșii i se înfigeau în carne, de parcă ar fi vrut să scoată din vene, tot ce o definea. N-ar fi înțeles. Era unul dintre cei vechi, dar decăzuți. Primise liniște, în schimbul serviciilor lui de altădată, dar înțelepciunea o lăsase la ușa vieții, când venise. N-a știut. Nu-l putea învinovăți pentru slăbiciuni. Ea știa, mai bine decât oricine, ce gust are disperarea. Și regretul. Și nehotărârea. Și conștiința. Își numărase de atâtea ori și pașii în dansurile nesfârșite, de atâtea ori mușcase buze străine, în atâtea nopți privi dormind lângă genele ei atâtea suflete vinovate…atâtea vieți nevinovate, încât acum nu mai putea judeca. Măsura îi fusese luată după calapodul inimii. Iar de acolo ieșea fum acum. Un fum de rug aprins, de flăcări mocnind a scrum și renunțare.

Privea sticla aceea cu absint, pe măsură ce tălpile i se amestecau în cioburi și praf. Odinioară, își descălțase condurii la ușa sufletului unui Om. Pierduse. Trebuia să rămână încălțată. Zânele îi spuseseră ce mizerie e în sufletele de pe pământ, cât noroi poartă cu ele, câtă putreziciune și frustrări. Dar Ea îl întâlnise când stelele își dăduseră mâna, Ea îi văzuse punctul luminos de pe umăr, așa cum o învățaseră bătrânii. Ea îi mângâiase partea stângă a ochilor și citise în ei…

Dacă ar fi întrebat-o cineva unde merge acum, așa, desculță nu ar fi putut decât să mai bea din licoarea aceea străvezie și să privească, cu ochii negri, piatra care i se amestecase în vene. Rămăsese un bulgăre de rocă doar, desenată în rândunele adânci.

I-a plăcut….i-a plăcut să îi vadă sângele amestecat în săruturi. Să îi fure toată sclipirea ochilor. Să se joace de-a viața, pe gâtul ei. Să îi ridice lumi pe care, cu o singură inflexiune a vocii să i le dărâme. Iar ea…aștepta. Îi promisese că are răbdare. Îl învăța din mers, cum dansează zânele. Îi arătase cheile lumii, dar el…își lăsase înțelepciunea în pragul vieții.

Ochii i se amestecară. Drumul care o ducea acum, pe străzile acelea prăfuite, mergea către soare. Se împiedică. Genunchii îi păstrau și acum urmele unei mai vechi răni, dintr-o vară târzie, în care fusese, cu gândul departe, deasupra mării. Acolo îi era slăbiciunea. Acolo își găsea refugiul. Acum nu mai putea să se întoarcă. Genunchiul îi sângera și el, aducându-i aminte de vechile ritualuri. Trebuia să lupte. Pentru Ea. Îi era așa de dor, încât nici măcar rănile acelea sângerânde nu-l mai puteau alina. Privi pentru o clipă piatra cea verde. Săpase adânc, cu ea, în trupul cel de carne. Pașii, de acum mai drepți, îi spuneau să o arunce. Trecu în fugă pe lângă un tomberon în care era convinsă că murise cineva. O clipă, își încetini mersul, gândindu-se că e locul perfect pentru o asemenea cicatrice. Trebuia să se termine. Degetele i se încleștară pe gâtul sticlei. Ochii turnau flăcări. Gâtul i se uscase.

Amețea. Maestrul îi spusese să se uite în sus. Mereu, în același loc. Trebuia să lupte. Îl iubea. Dar o așteptau ai ei și trecuse destulă vreme în care amestecase vinul cu absintul, nisipul cu sângele, verdele cu lumina. Crestase în carnea ei, un drum care nu avea decât un singur sens. Mergea pe el, de acum. Își privi mâna însângerată. Din piept, fumul gros acoperea strada. Era singură. Piatra dispăruse. În locul ei purta de-acum, tatuate, semnele trecerii ei vremelnice pe pământ.  Vor mai trece însă multe vieți până când el se va împiedica de același prag, unde își va regăsi înțelepciunea. Îl recunoscuse.

 

După ora 8

Când ai să înțelegi
Că nu există regi
Și nici chiar mândrul soare
Fără umbră și răcoare,
Când ai să te închini
La coroane fără spini
La suflete murdare
Fără cocoși în zare
Când ai să nu regreți
Nici pași, nici nopți, nici vieți
Nici drumu-ntortocheat
Ce te-aducea în pat,
Când ai să mai renunți
Să-ți cânte-n zori prea mulți
Și suflete și zei
Și porți și-acele chei
Ce iei și le arunci
În zloată, peste munți
Când zarea-ți va fi marea
Sărutul, împăcarea
Când tot va fi firesc
Vei spune.
Te iubesc.

Decembrie

IMGP8752Ce peisaj anost si ce nedreapta soarta!
Cand inspre tarm, doar marea, pasii si-i indreapta !
Si ce tacere! Crunta Inviere!
Sub ape nimeni nu mai cade-n rugaciune.

Dar cum ingenuncheaza pestii?
In dansul lor, cum isi ridica glasul catre cer?
Dar ochii, damnati pe veci sa vada-n vesnicie
Doar licarirea altei cozi, ce firea nu o stie.

Delfinii, cei cu-n singur ochi mereu neodihnit
Cum striga ei dupa un vesnic rasarit?
Cum se-ncovoaie sa-ti cante Tie osanale
Cand cozi le-ai dat, in loc de simplele picioare?

Dar oare valul, valul ce cu obida se inchina
Numai la tarm si prefacut in spuma
Cum valul sa iti ceara Tie oare
Macar o data-n viata, sa moara in picioare?

Ce peisaj anost, ce dreapta soarta…
La toti le-ai dat, inchinaciune…la o poarta.
Si vietii de sub mari si tarmului prea lin
Iar oamenilor celor drepti, o cupa cu-al Tau chin.

Poate-ai stiut ca Dumnezei de-ar fi
Cu totii-ar ingenunchea la marginile firii.
Sau poate nu le-ai dat, genunchi sa-si plece iar
Decat in fata sortii si la al sau hotar…

 

„O umbră laşi, o umbră ai şi Sus şi Jos, în Iad sau Rai”…

strangeAtunci cand nu ma plictisesc, caci se intampla sa mai am si astfel de momente, imi place sa citesc. Imi place sa aflu lucruri noi, sa descopar din tainele miraculoaselor cuvinte, sa imi indrept pasii obositi chiar si pe carari de parcuri. Imi mai place sa rad, sa rad din toata fiinta, sa privesc trandafirii galbeni si cei de prin curtile oamenilor. Imi place sa mananc capsuni cu smantana si sa alerg prin ploaie.

Sa ma catar de una singura pe cine stie ce stanca, sa privesc in gol o prapastie adanca si sa merg pe muchie de cutit. Si tot cand nu ma plictisesc, imi plac prajiturile cu fructe, inghetata de vanilie, ciocolata cu martipan si oamenii. Imi plac oamenii noi, cei care stiu sa rascuceasca si sa jongleze cu idei. Imi plac oamenii care stiu sa rada frumos. Cei care au constiinta valorii. Si cei care stiu sa respecte alti oameni. Imi plac oamenii si imi place sa-i studiez. Imi plac provocarile atat timp cat respecta limite. Imi place sa merg alaturi de ei, sa le invat obiceiurile si sa le citesc gandurile. Imi plac oamenii puternici din punct de vedere intelectual dar, cel mai mult, imi plac oamenii stapani pe sentimentele lor. Ma motiveaza. Ma inspira. Imi alimenteaza siguranta si stabilitatea.

Si iarasi, cand nu ma plictisesc, imi place si margaritarul pe langa oameni. Ciupercile albe si rosii pentru ca imi aduc aminte de o palarie pe care o purtam la o serbare la gradinita. Imi plac jaluzelele cele noi si galbenul peretilor din camera mea. Si cand nu ma plictisesc de uitat pe ei, imi plac revistele colorate frumos, in care istoria e la ea acasa.

strange_yellow_flower.previewImi plac toate astea. Ce pacat ca ma plictisesc atat de repede totusi…