Category: Fly Fairy, Fly!


Răstălmăciri


Preoți, vicari cu cruci și giuvaeruri
Atinse-s toate de vremelnicie
În noaptea dintre ere, când toți și-aruncă Eu-uri
Tu să rămâi un vers, nu erezie.

Altare răsturnate se înalță înspre stele
Timpanul Mi l-am spart când tâmpla Mi-a fost ștearsă
Cu vin, oțet și spini am stat la masă
Iar nemurirea – terfelită în piroane grele.

Cum, cine Sunt? N-ai înțeles, străine?
M-am răstignit la zaruri, prin porți, doar pentru tine.
Ai așteptat să mor, să se-nnopteze
Și iarăși ți-ai urcat mândria mai sus de metereze.

Da, te-am văzut. Căci din înaltul tău
Împarți dreptate mai ceva ca-un zeu.
Zâmbesc amar, căci îți cunosc și mersul
Când ai să cazi, vei învăța iar versul.

Din când în când Mă vezi ca prin lumină
În cana-ți de cafea din care sorbi cu sete
Ai pironit în vorbe ochi, și buze, și rugină
Când încleștate-n tine stau orologii mute.

Nu, n-am uitat. Iubirea Mea te-așteaptă.
Înfiptă-n parul vieții, ca stindard în poartă.
Dar ai s-o recunoști, când ceasu-n tine tace?
Când timpul de pe oase, încet, ți se desface?

Și ce-ai să crezi, când într-o oarecare seară
Tot ce-ai trăit aievea, nu odinioară,
Îți va sufla-n ureche, vechi slove nerostite
Când suflete pereche ai chinuit cu sârg, iubite?
Și ce-ai să-i spui, când înspre somn te-oi duce
Iar lângă tine, nimeni să te culce?
Când ochii de tină ți s-or terfeli
Iar zâmbetu-ți de-acum o zare-o răscoli?
Și ce-ai să faci, când vei afla într-o doară
Că sângele pe care l-ai lăsat în drum
Legat de sfoară
E legea din care-ai alergat să scapi
Zvârlind în colb arginți pe post de sclavi?
Și ce-ai să-i spui, când veșnic ochii Ei
Or îndrepta cristale către ai lumii zei?
Când soarele din gura Ei o răsări,
Iar tu iubite, înspre noapte-ncet, te-oi risipi?

Nu, nu te judec, nu e drumul Meu.
Dar crucea ce-ai ales îți va fi rost mereu.
Pe Mine, Pe-al Golgotei altar uitat mă lași
Dar Ei dă-i aripi fără să o lași.

În Mine sapă scări, în Tine iarăși foc
O noapte neagră, o lună cu noroc…

Reset

Niciodată nu am fost adepta scrisului doar de amorul artei. Deși, mai mereu am fost sfătuită să scriu orice, numai să scriu. Ei bine, cred că am mai bine de un an de când nici măcar gândurile nu s-au mai lăsat în voia scrisului. Câteodată, am impresia că am așezat o manta grea, de fontă peste o pană de înger. Oare ce s-o fi întâmplat cu mine? Îmi plăcea așa tare să scriu…

Știu! S-a numit maturizare. Forțată aș spune eu. Știți că am fost abuzată de maturizarea asta? Viol în toată regula, aș spune, cu atât mai mult cu cât, într-o dimineață am realizat cum toată lumea pe care o știam într-un anume fel, dispăruse. Ei, nu mă întrebați și unde s-a dus…unde se duc de regulă lumile când nu mai fac parte din lumea noastră. Adică…în alte lumi mai subtile. Cert este că dintr-o dată m-am trezit într-un univers despre care nu știam mai nimic…oamenii erau urâți și hâzi în marea lor parte, iar cei care nu erau așa, ascundeau doze de egoism, uneori inimaginabile, alte ori, mai ușor de digerat. Nu și pentru mine, care eram hotărâtă să nu mă las trasă în jocul lor. O vreme mi-a reușit. Mă încăpățânam să scriu numai despre partea aceea frumoasă a lumi, așa cum o știam eu de dinainte de dispariție.

Numai că oamenii din lumea cea nouă nu erau deloc fascinați de asemenea lumi. Părea că, peste noapte, cineva le ștersese și lor și ultima urmă de omenie din suflete. Ici, colo, prin case prăfuite, la lumina vreunui opaiț vechi, sau rătăciți prin metropole, mai găseai niște nostalgici. Pe care reușeam să îi recunosc fără probleme. Ne zâmbeam complice uneori. Alte ori, ne întâlneam la metrou, eu gata hotărâtă să mă dezic de lumea cea veche, intrând cu pantofii mei cu toc într-o lume căreia mă prefăceam că îi aparțin. Am știut mereu că nu e locul meu în ea. Au știut și ei de cum mă vedeau. Aveam ochii triști, în ciuda oricărei ținute business apretate, gata de scos din cutie pentru orice interviu.

Seara, îmi dădeam jos pantofii cu toc, îmi masam tălpile, mă încălțam cu șosete groase și adormeam plângând. Cu timpul m-am obișnuit că universul acela pe care îl voiam înapoi era tare departe de mine. L-am lăsat în urmă odată cu scrisul. Au venit peste mine ploi, vânturi, bucurii puține, multe vijelii, necazuri, frânturi, iubiri, neîmpliniri și toate au lăsat în trupul meu schije adânci. Războaiele interioare frizau uneori realitatea. Nici atunci nu am scris, decât când nu mai reușeam să le țin bine ferecate înauntru.

Oamenii din noul univers nu îți oferă prea multe motive să poți fi cu adevărat tu. Poartă măști atât la birou, cât și în casele lor, pline de o lumină palidă, firavă și nefiresc de falsă. Zâmbesc unui univers comun, când gândurile și sufletele și chiar și trupurile sunt duse cu totul către dorințe arzânde. E fascinant să îi vezi cât de slabi pot fi în neputința de a-și recunoaște măcar lor nevoile de evadare din acele lumini palide. Peste ani, revin la ele, spășiți, împovărați și cu ochii amestecați, deoarece nu au avut puterea să își ia până la cap ceea ce visau.

Între timp, eu cred că nici măcar aceste aspecte ale vieților lor nu merită scrise. Până la urmă, călcăm pe aceleași urme de mii de ani. Cu ce se deosebește o iubire interzisă de astăzi față de una de acum mii de ani, din Pompeii? Aceeași lavă se varsă peste suflete și acum. Doar că ele preferă să moară separat, în case cu lumini palide și gânduri departe, decât împreună.

Nu-i pot judeca. Am fost și eu la fel de slabă, de multe ori. Dar nici nu pot scrie despre așa ceva. Pe unul dintre rafturi, probabil, Enigma va rămâne pe veci necompletată. Deși îmi doream să scriu fiecare respirație a unei iubiri în paginile ei. Rostul? Niciunul. Astfel de iubiri se pierd într-o zi, ștergându-și toate urmele ca și cum nu ar fi mistuit cu anii, două suflete. Ce poți scrie despre asta, mai ales când tu ești făcută din cenușa unui Phoenix condamnat la renaștere veșnică?

Îmi rămân puține pe care le-aș mai putea cânta în versuri. Puține care să mai merite imortalizate de o mână peste care au trecut ani, o iubire arzândă, diagnostice sumbre și multe tristeți.

Ce rămâne? Reset și de la capăt. O viață de Phoenix și căutări. Un trecut mult prea îndepărtat ca să mai poată fi măcar, menționat.

De ce nu scriu? Din principiu. Cine ar avea să citească? Oamenii sunt ocupați cu luminile palide din ochii și casele lor.

Universul se rotește. O lume întreagă se învârte iar cu mine și nimic din ce-i al lumii, nu-mi mai aparține.

 

Pentru Mama

Autosave-File vom d-lab2/3 der AgfaPhoto GmbH

Dacă ai fi mai trăit, astăzi ți-aș fi făcut tort. Aș fi așezat într-o cratiță mare, felii rotunde de portocale. Aș fi făcut un blat alb ca neaua, așa cum m-ai învățat. Și ți-ar fi plăcut sigur să sufli în lumânările acelea mici, pe care mi le-ai păstrat încă de când eram copil.

Dacă trăiai, astăzi ai fi deschis ușa casei noastre iar eu ți-aș fi sărit de gât. Ar fi fost veselie în sufrageria asta marea a noastră, cu siguranță și alții ți-ar fi cântat La mulți Ani! Am fi stat la povești seara, după ce lumea ar fi plecat, după ce m-ai fi pus să spăl tona de vase iar tu le-ai fi șters, pentru că știi că nici acum nu-mi place să fac asta. Te-ai fi așezat confortabil în canapea și, dacă ar mai fi trăit și motanul nostru, ți-ai fi încălzit sufletul cu blana aia torcăcioasă, gri, cu alb și puțin negru.

Și mi-ai fi spus câte în lună și-n stele. Iar eu ți-aș fi povestit despre drumurile mele. Sau visele. Căci multe dintre drumuri au rămas doar vise, după ce tu n-ai mai fost. Probabil, dacă trăiai, astăzi te-ai fi bucurat tare mult de nepoțica ta, Eva Nicole. Și de cărțile pe care eu le-am scris. Și de fotografiile mele, căci eu nepoței nu am vrut să-ți dăruiesc cât trăiai! A! Sigur, ai fi găsit vreun motiv să-l tragi de barbă pe tata, în semn de apreciere!

Dacă trăiai, astăzi ți-aș fi spus în fiecare secundă pe nume: Mamă! Și ți-aș fi urat să nu mori niciodată! Și ți-aș fi mulțumit pentru că m-ai creat, pentur că m-ai învățat, pentru că m-ai îndrumat și pentru tot ce nu mi-ai dat, ca să învăț să-mi iau singură! Dar așa, cum ai luat-o înainte cu toate, îți urez doar să ai parte de liniștea pe care nu ai avut-o, cât ai fost pe pământ. Să nu ți se mai întunece niciodată privirea. Să nu te mai doară niciodată nimic. Să nu îți mai curgă niciodată, sânge din pleoape. Să fii frumoasă, așa cum ai fost mereu. Să poți cuceri toți munții pe care m-ai învățat să-i escaladez. Să fii peste toate ale firii, scânteie divină! Să trăiești întru eternitate, mama mea dragă și tot pentru totdeauna să știi că te iubesc, chiar dacă nu mai ești fizic, lângă mine!

ASTRA

dsc_0386_a
Casele, despuiate de blăni, își poartă tăcerile peste ulițe.

de peste zări, soarele, dezbrăcat de nori, aruncă peste ele, sulițe.

Porțile n-au mai vorbit demult. Iar tălpile pline de țărână șoptesc mocnit.
Cine a venit? Cine din loc, pentru noi s-a urnit?

E vântul.

Peste hornuri s-a așternut toamna. Sobele își așteaptă imboldul.
Sunt fluturi târzii ce în frenezia lor, își lasă în urmă podul.

Roți grele scrâșnesc a veacuri întoarse cu furca și păstrate în clăi.
De ape, toate au secat așteptându-și priviri, de la noi.
Pășim desculți într-o lume stătută
În care doar veșnicia vorbește, de parcă natura ar fi mută.

Iar morile, macină carii trosnind în măsele greoaie
Sămânța vremii ce sub boltă, timpul îndoaie.

Stardust

dav

Din ochii mei cad stele, în ochii tăi e fum
Un univers în ele, un singur gând pe drum.
În inimi arde cerul, în minți e iar potop
Din ochii mei cad stele
Și nu le pot pune stop.

Fărâme alb-albastre de glezne mi se prind
În petice de piele și dor fără alint
Se rupe timpul iarăși, când doar eonii cad
De sus, peste zăpadă îngerii-mpart jihad.

Nu-s limbi de foc ce simți, nici săbii înfierate
Sunt numai stele-n seară, când trupul ți se zbate
Când tot ce vrei e de demult cerut
Din ochii mei cad iele, așa ca la-nceput.

Și nu te mai răzbun, 
Nici peste mâini să-mi las
Un singur gând acum,

Un drum și-un singur ceas…

Zbor de zaruri

Petrecem prea puțin
Pentru ca Pământul
Să ne fie lin.

Ne grăbim prea mult
Pentru ca zarul
Să nu fie surd.

Alergăm prea repede.
Când inima în nimeni nu mai crede.

Însă ochii…mici scântei aparte
Vorbesc plini de înțelesuri,
Printre șoapte.

Și atunci când nici nu știi
Ferestrele lor târzii
Se deschid înspre zare
În jocuri fugare.

În verzi-albastre chingi te prind
Printre quasari călătorind
Și te leagă, cu fire invizibile
Iubind.

Dar noaptea, când lumina se așează
Când lumea întreagă se distrează
Și viața și soarta capătă daruri
Peste cărți jucate la zaruri.

Iar sufletele, de roți grele încinse
Se trezesc în dansuri nesfârșite prinse.
Sunt pentru a mia oară faruri
Aruncate-n zbor de zaruri.

Ore

E ceasul nouă. Oră ruptă-n zid
Peste tăceri se-așterne-n goană somnul.
Înspre uitare, din tină te ridic
Iar orologiul cântă-n ceruri pentru amândouă.

Nu te-am cerut și nici în zar n-am dat
Când căutarea, la tine s-a oprit.
Cu o privire, timpu-ai răsturnat
Iar lumea toată s-a transformat în vid.
Nimic nu dăinuia…nici cer, nici nori, nici soare
Când trupu-mi respira doar verdele din mare.
Iar nopțile, când lângă sfere adormeam
O singură aripă de înger răscoleam.

Nu..n-am știut…
Nici când să plec, nici cât să mai rămân
Pân’ cel din urmă ceas am răsturnat.
Din colbul firii, adunat-am de pe drum
În limbi de foc, un car de cai uitat.
Și-am renunțat. La trupul cel de ceară
Ce din lumină începea să-mi ceară.
Am tot sperat că din otravă-ai să mă scoți
În schimb ai preferat
Să mă împarți cu toți.

E ceasul nouă…timpul iar s-a rupt
Tu mă privești de sus…
Eu uit, de pe pământ…

Aș vrea să scriu despre lume. Această lume ciudată, înnebunitoare, pe care nu o poți prinde, nu o poți ține, la care nu te poți raporta dar, care te definește până în măduva oaselor. Despre lumea perfectă, iluzorie, care îți spune că e bine așa cum e ea și nu cum crezi tu…despre lumea în care nopțile sunt zile îmbătate de parfum și rotocoale de fum, iar zilele sunt o goană nesfârșită către țeluri uneori prea înalte, alteori, mult prea îngenunchiate.

Aș vrea să pot avea decența să strig în gura mare că nu mă raportez lumii ăsteia, că nu-s plămădită din aluaturi subtile care îmi fac carnea să sfârâie ori de câte ori îmi sunt atinse corzile sensibile. Aș vrea să nu închid ochii la săruturi vinovate și nici la prostie, fie ea și prietenească. Mai ales, prietenească. Aș vrea să pot răsuci rândunelele în sufletul oricui calcă în picioare ochii zânelor de altădată.

Numai că nu pot. Nu pot scrie despre lumea asta care dă slavă lui Dumnezeu pentru țigări uitate în colțul gurii, aprinzând demoni vechi. Nu pot scrie despre lumea în care ești lăsat să muncești până la epuizare ca, la final, nici măcar să nu apuci să te bucuri de munca ta!

În schimb, pot să spun că Borges e un mister pe care îl voi desluși în curând, doar cu o busolă, că un oraș frumos îmi va rămâne întipărit în minte pentru indicatoarele lui agățate cu mâna mea pe o hartă, că anumite ploi de primăvară aduc curcubeie de povești de ore târzii, iar lumea, în tot timpul ăsta…ei bine, lumea, nu are decât să scrâșnească din dinți, să se încrânceneze țipând din sirene și girofaruri obosite, să alunece către tablouri învechite desenate stângaci, să își întunece zările și să tragă cortinele spre alte zile, care mai de care mai complicate!

Eu voi mulțumi pentru fiecare clipă în care m-am văzut frumoasă, prin ochii altora! Voi frige în jarul luminii tot ce altădată îmi făcea scrum inima. Voi călca apăsat, mai departe, oricât de departe va trebui, pentru ca tot ce lumea nu mi-a putut da, să îmi revendic într-un final, din mâna mea! Îmi voi întinde aripile și mai sus, și mai departe, pentru că lumea asta nu va fi niciodată nici atât de sus, nici atât de departe pe cât pot eu vedea! Și, mai ales, pe cât pot ajunge!

Lumea a fost întotdeauna un mijloc…nu un scop. Și asta am învățat-o din plin…de curând!

Așa că, dragă lume…privește bine și înlăuntrul tău dar, mai ales, în ochii mei! Căci ceea ce te definește nu vei găsi nicicând în ei! Și noaptea…târziu, când îți vei închide ochii, eu.. de deasupra ta, fericită voi striga: Iată Lumea Mea!

Sub Nuci

DSC_0495
Te-am așteptat. În nopți și zile și luni fără dezvăț.
Și-nnegurată era zarea căci fără-a ști
Mi-ai ocolit în mersu-ți calea.
O umbră așezată-n băț.
Te-aș fi certat, dar numai întuneric
Se-adună iarăși a furtună gândul.
Te-ai răzgândit și pasul tău vremelnic

Trecu peste grădini neașteptându-și rândul….

Poteci nescrise brăzdează a mea frunte.
De-acum, numai poeții ne mai știu;
Fărâme vesele și triste, dară mute
Cocori ce ne rotim, fără a ști de Dumnezeu.

Hai, treci din nou și praguri, vămi și ceruri
Până mai ieri, tot vesel îmi cântai.
De la fereastră murmură a nemurire aburi
Când dincolo de gard pe nume mă strigai.

Înălțimi

DSC_6598a

Se-ntunecă cerul, iubito!
În ochi am doar cântecul tău.
Spre zare flăcări mocnite
Pășesc în tăcere, pe zâmbetul tău.
Și-mi rupi de la poale și mersul
Căci pașii ți i-am agățat
Potecile-s triste și versul
În creieri de munți l-ai lăsat.
Se-ntunecă ziua, iubito,
Atunci când te răzgândești
Și viața în seva-mi pulsează
Când pașii pe chip ți-i trezești.
Și noaptea se-nclină-n uitare
De gându-ți mereu răzvrătești
Se-ntunecă clipa și moare
La viață de nu mă trezești.

Crezi că aici e sfârșitul?
Când ochii-ți în ochi m-au privit?
Ești trupul din roca-mi cea tare
Din care, râzând, te-am clădit.
Nici soare, nici vremuri, nici focuri
Nu te-or desprinde în veci de aici
Căci tu și cu mine, iubito
Suntem ai lumii vecinici.