DSC_0328a

E simplu atunci când crezi în ceva. E mai simplu decât îți imaginezi, uneori. Alteori, parcă niciunul din cearceafurile înnegurate ale cerului nu vrea să se dezvelească, pentru a-ți arăta vreo rază.

Point is că, anul ăsta m-am decis să văd lumina de dincolo de cearceafuri. În ce fel, numai eu știu. Iar felul ăsta e, cumva, pornit dintr-o convingere că se vor schimba multe. Rectific. Că voi schimba multe! Mă interesează din ce în ce mai puține, cu aceeași intensitate cu care mă interesează de mine. Mi-a fost tare greu să ajung aici. Unde, aici, m-ai întreba? Aici, la momentul acesta în care, deși am văzut ani de zile oameni care știu încă din fașă importanța lor și ierarhia lumii ăsteia, eu le-am renegat pe toate.

Dar până azi. Până în momentul în care, se pare, am adunat mult prea multe cicatrici și răni încă deschise, care să mă trezească din a mai pune orice altceva mai presus de mine. E drept, în cazul în care ar citi cineva ce scriu eu aici, m-ar putea cataloga drept egoistă. Mai egoistă decât îmi stă scris în ADN să fiu? Never. Așa că nu e panică. Voi fi și eu, în limitele umanului în care s-au chinuit atâția, zeci de ani, să mă tragă.

Îmi simt limitele fără limite. Îmi simt bucățile de suflet, întorcându-se acasă. Îmi simt dorințele stăvilite ani întregi, de nestăvilit. Și da, m-am gândit că poate să fie doar energia începutului de an, care mișcă și în mine chestii. Că doar sunt și eu om, nu? :))))) Right… de parcă aș crede vreodată asta.

Însă, cearceafurile se risipesc, unul câte unul, precum cețurile. Gândurile întunecate, parcă-s fuioare de fum, rătăcite peste colinele minții mele. Iar rănile…ce pot spune…rănile se mai și vindecă. Îmi modelează tatuaje pline de mistere, pornite dintr-o nestăvilită sete de a cunoaște.

Pe cine iubesc? Tot ce am iubit și înainte. Doar că de azi, mă iubesc pe mine, mai mult!