Îmi lipsește mult să scriu ca pe vremuri. Din vremuri de demult, un stil mult prea puțin cunoscut, mult prea demult pierdut. Îmi lipsesc tare multe…blogul acesta, scrierile din sertare, liniștea iarăși, credința, încrederea, pașii siguri. Mi-au revenit, nu știu de unde, determinarea, hotărârea, voința… poate nu vin toate odată și o să mă trezesc peste noapte iarăși că scriu.

A trecut ceva vreme. Peste mine au trecut multe. Îmi amintesc zilele în care am deschis blogul ăsta. Câtă inocență atunci…deși multă vreme am tânjit după acea perioadă…nu-mi mai lipsește. Am suficient de furcă cu mine acum încât stau uneori și mă gândesc, ce ar face o zână în astfel de vremuri? „Primul lucru pe care îl simte un înger când pleacă din cer e căderea”…

Îmi sunt amestecate gândurile…sentimentele…tremurul acesta vibrant răscolește și contorsionează trăiri, emoții, fapte. Uneori am impresia că pământul e doar un mare deșert cu nisipuri mișcătoare iar tot ce respirăm sunt zaruri aruncate în ocean…

Sunt zile și nopți care aleargă către infinit prăbușindu-se îngenunchiate de zori care sparg mult prea devreme retinele muritorilor. Sunt ploi repezi de vară care nimicesc suflete. Tunete care răstoarnă iubiri și fulgere care anunță altele noi. Sunt peșteri mult prea adânci și întunecate pentru a fi explorate prea curând de vreo minte umană. Tăceri ascunse care țipă în beznă. Flori care răsar din zâmbete și cărți cu pagini răscoapte de timpul ferecat printre clepsidre.

Ce căutăm? Cine suntem? Răspunsuri prea grăbite pentru a fi înghițite. Rune împrăștiate de sorți ce cad pe spate.

Avem un singur suflet. Mai multe iubiri. Regrete amestecate cu plăceri nevinovate. Avem prea multe măști. Foi de ceapă care îmbracă esențele la care nici noi nu mai ajungem. Din vreme în vreme cineva sparge tiparele și toate cad lăsându-ne goi. De ceea ce știam despre noi, de ce credeam, de ce învățasem sau ni se părea că doream. Și iar ne întrebăm cine suntem? O mare de întrebări într-un ocean de nerăspunsuri.

Părți împrăștiate peste nori. Dincolo de ei…eclipse însorite. Vremelnicie. Micime. Toate văzute de sus par insignifiante. Și totuși iubim. Și ne etalăm orgoliile. Ne ciocnim în mândrii mai ceva ca titanii uitați în colbul lumii. Și totuși ne iertăm. Greșelile noastre peste care așternem tăceri adânci îmbrăcate în acuzații și sentințe date altora. Unde greșim? Când iubim? Când murim? Când ne ucidem fără să știm?

Avem un întreg univers în noi. Și mereu alegem să îl distrugem doar pentru a crea viața în alte părți. Unde oare e mai simplu…decât în propria genune?

Genunchi apăsați. Clipe de restriște și martiri dezgropați.
Războaie și tratate. Istorii de mult uitate.
Săbii și vise. Multe dintre ele stinse.
Întretăieri. De aripi de îngeri.
Și năzuințe. Zâne cu aripi deschise.

„Ultimul lucru pe care îl simte un înger e căderea”….

Reclame