Preoți, vicari cu cruci și giuvaeruri
Atinse-s toate de vremelnicie
În noaptea dintre ere, când toți și-aruncă Eu-uri
Tu să rămâi un vers, nu erezie.

Altare răsturnate se înalță înspre stele
Timpanul Mi l-am spart când tâmpla Mi-a fost ștearsă
Cu vin, oțet și spini am stat la masă
Iar nemurirea – terfelită în piroane grele.

Cum, cine Sunt? N-ai înțeles, străine?
M-am răstignit la zaruri, prin porți, doar pentru tine.
Ai așteptat să mor, să se-nnopteze
Și iarăși ți-ai urcat mândria mai sus de metereze.

Da, te-am văzut. Căci din înaltul tău
Împarți dreptate mai ceva ca-un zeu.
Zâmbesc amar, căci îți cunosc și mersul
Când ai să cazi, vei învăța iar versul.

Din când în când Mă vezi ca prin lumină
În cana-ți de cafea din care sorbi cu sete
Ai pironit în vorbe ochi, și buze, și rugină
Când încleștate-n tine stau orologii mute.

Nu, n-am uitat. Iubirea Mea te-așteaptă.
Înfiptă-n parul vieții, ca stindard în poartă.
Dar ai s-o recunoști, când ceasu-n tine tace?
Când timpul de pe oase, încet, ți se desface?

Și ce-ai să crezi, când într-o oarecare seară
Tot ce-ai trăit aievea, nu odinioară,
Îți va sufla-n ureche, vechi slove nerostite
Când suflete pereche ai chinuit cu sârg, iubite?
Și ce-ai să-i spui, când înspre somn te-oi duce
Iar lângă tine, nimeni să te culce?
Când ochii de tină ți s-or terfeli
Iar zâmbetu-ți de-acum o zare-o răscoli?
Și ce-ai să faci, când vei afla într-o doară
Că sângele pe care l-ai lăsat în drum
Legat de sfoară
E legea din care-ai alergat să scapi
Zvârlind în colb arginți pe post de sclavi?
Și ce-ai să-i spui, când veșnic ochii Ei
Or îndrepta cristale către ai lumii zei?
Când soarele din gura Ei o răsări,
Iar tu iubite, înspre noapte-ncet, te-oi risipi?

Nu, nu te judec, nu e drumul Meu.
Dar crucea ce-ai ales îți va fi rost mereu.
Pe Mine, Pe-al Golgotei altar uitat mă lași
Dar Ei dă-i aripi fără să o lași.

În Mine sapă scări, în Tine iarăși foc
O noapte neagră, o lună cu noroc…

Anunțuri