Nimic fără Tine!
Category: Sometimes, something, somewhere
Hai să îți spun
Cum m-am întâlnit cu un nebun!
Trăgea după el, un cărucior
Și în el, plimba un nor!
Vindea iluzii, cocoțate pe ramuri de brad.
Iar taraba, era agățată undeva, pentru vad.
Hai să-ți povestesc,
Cum înnebunesc
De la ciupercile pe care
Le-am întâlnit în cale!
Se făcea că venea seara
Și eram într-un castel.
Care nu-mi plăcea, defel!
Un om în vârstă îmi zâmbea
Dar inima lui, tăcea!
Nu mai știu când am plecat
Am adormit și am uitat!
Dar îmi părea că am visat
Ceva de neimaginat!
Se făcea că eram într-un castel
Iar nebunul cu norul, era în el!
Da… nebunul era chiar el!
Acum avea un bolid de lux
Și tremura de zor, când oferea un bonus,
Oricui muncea cu zel
Doar pentru el!
Nebunul îmi zâmbea
Amestecând în cafea!
Dar, privind-o mai aproape
În paharul plin de lapte
Norul se învârtea
Ca fumul de la ciupercile
Pe care soția sa,
Cu sete le fuma!
E plină lumea de nebuni, mi-am zis!
Dar într-o zi, l-am văzut cum alerga
Amestecând frunzele mov
Ca zahărul din cafeaua sa.
Le rotea, le azvârlea
Pe drum înapoi le trântea
Și nici că-i păsa!
Ce ai, domnule, cu frunzele?
Nu vezi că-s moarte deja?
De ți-ar păsa,
Măcar preț de o cafea
Ai sta frumos pe terasa ta
Privind de la fereastra
Spre lumea care, pe vremuri, te admira!
În schimb, așa e nebunia!
La fel ca veșnicia!
O ceașcă goală, de cafea
În care un nebun amesteca
Frunze, nori, ciuperci și zori
Pentru aceia pe care îi visa noaptea,
În culori!
„M-am întors pentru că mi-am dat seama că nu ți-am dat suficiente zâmbete, cât să-ți ajungă o viață”…. Ce repede uităm…
A mai trecut un Crăciun. Se pare că drumul spre o maturitate forțată nu a fost, pe vremuri cea mai bună idee. Atunci mă bucuram când, la orice colț de stradă primeam laude despre cât de bine gândesc pentru vârsta mea. Acum însă…culeg și ce nu-mi doream.
N-am simțit nimic. Pentru că nu era nimic de simțit. Nu a mirosit a cozonaci și nici a sarmale. Am avut un brad minunat, pe care l-am făcut fără nicio tragere de inimă, pentru că nu mirosea deloc. Ca pe vremea când, artificialul era la loc de cinste, scos din cutii dreptunghiulare, pline de praful de peste an. Singura licărire de bucurie a fost în ochii celui care mă ținea de mână la sfârșit. Pentru că el reprezintă toată lumea mea reală. Nici liniște nu a fost. Cum ar fi putut fi oare? Telefonul a fost un gadget tare inutil, anul ăsta, uitat undeva prin pat, fără nicio intenție de a-l folosi noaptea, pe post de vibrator.
M-am întâlnit cu demonii mei. Aceia pe care îi cunosc bine de ani întregi și cu care nu mă văd decât în astfel de ocazii. Pe vremuri nu ne plăcea deloc. Anul ăsta însă, ne-a făcut o plăcere teribilă să ne privim în ochi reciproc și să râdem la glume proaste. Nici nu-mi dau seama dacă a fost doar un coșmar sau, pur și simplu, iar m-am aflat prin ghetouri, când nu trebuia. O urare de acum ceva vreme suna cam așa: împacă-te cu lumea asta și fii fericită. Îmi vine să râd și acum, pentru că ghetourile sunt pline de violatori. De hămesiți care nu știu altceva decât să se îmbete cu mirosul de carne tânără, lăsată peste vreme în baiț să nu cumva să le rămână printre dinții și așa stricați de câte nelegiuiri spun zilnic, violatori care își trag în venă seva dulce a puterii imaginare, scormonind fiece cotlon al unui suflet care nu și-a dorit o clipă să fie trimis în ghetouri, ca să aducă lumina acolo. Gabriel iar a încurcat el filmele și s-a trezit cu toți arhanghelii, transformați peste noapte, în scursurile societății.
Pe vremuri i se spunea renegatul. Azi cred că a uitat ce dulce i se părea lumina țâșnind din venele pline de herionă injectată pe post de licoare amară, numită dragoste. E tare aiurea să te lași la nesfârșit în mrejele ei, crezând că, de data asta vei reuși tu să câștigi și nu dependența de droguri. Oamenii nu se schimbă. Asta nu a înțeles Gabriel când a renunțat la îndumnezeire pentru ei.
Cu siguranță, Crăciunul nu mai îmbracă alte straie. În ghetouri e dimineață acum și doar dârele de sânge și niște suspine târzii mai amintesc de o noapte crâncenă. Bradul ăsta pare rupt dintr-un alt film. Zidurile sunt sus demult. Iar globurile astea adevărate, nu ca cele cumpărate azi din supermarket sunt singurele care mai amintesc despre cum erau, odinioară, cerul și pământul.
Gabriel probabil că vestește în alte zări, o altă naștere bucuroasă care va fi sfârșită tot în sânge. Nu s-o fi săturat? Sau poate, tocmai de asta a renunțat de fapt, la nemurire? E tare greu să fii arhanghel în ghetouri. Mai ales când ninge, peste tot. Nu numai în Ardeal.
Te simt de parcă timpul ți se comprimă văzând cu ochii.
Și vântul îți șuieră pe la urechi, ca-n nopțile geroase.
Nici pasul nu-ți mai e la fel, de când cu plopii
Se agitau pe străzi, crengi amețind, nervoase.
Și nu te cer, dar înspre tine vin
Căci aerul nu poate respira fără de tine.
Nici nu mă ai, nici ochiul nu ți-e plin
De nicăieri îți reapar, printre suspine.
Și da, am iarăși mâna ta în palme
Și părul ți-l amestec tot scrâșnind din dinți.
E iarăși vreme ruptă, fără toane
Iar bratele-ți veghează, locuri pentru sfinți.
Bineînțeles că zânele nu pot sta prea multă vreme deoparte de cei pe care îi protejează sau iubesc. La fel e și cu îngerii zânelor. Nedespărțiți.
Luminile din codru sunt la locul lor. Regele încă le privește mirat și se gândește să-și trimită armata sa de fier să vadă ce e cu ele. Ce nu știe regele e că, în codrul acela există o armată mai puternică decât orice…fiară.
Ca să fie CLAR de la început: blogul ăsta are multe personaje în el. Și multe fictive. Și mai multe sunt reale, dar îmbracă diferite personalități. Așa că nu mai întrebați cine/ce/cum/când/unde/de ce că nu degeaba am făcut jurnalistică.
Acum că am făcut totul CLAR pot să spun și că blogul ăsta e spațiul în care vorbesc în scris, cu mine. Iar nu întrebați de ce, pentru că dacă aveți un dram de minte ați ști și singuri. Un lucru, în schimb e cert. Eu abia acum nu mai înțeleg nimic. Nimic, din nimic. Dar nimic. Adică…nimic.
Nu înțeleg cum nu mai vrei să vezi neam un om, dar îl suni a doua zi. Nu înțeleg cum îți rupi universul pentru un crez, dar constați ca l-ai rupt degeaba. Nu pricep cum trebuie să te porți cu un om complicat, mai complicat decât ești tu, chiar. Nu înțeleg de ce ți se dau niște lecții dar, de fapt, ți se iau înapoi, pentru ca, mai încolo să ți se predea, din nou, același lucru. Mărturisesc e o ceață totală.
Dar în ceața asta, azi am zâmbit mult. E drept că am condimentat zâmbetele alea și cu altceva și aici iar înțelege fiecare ce vrea dar nu asta e important. Important e că eu vreau să înțeleg. Că tot ceea ce înțeleg mă ajută să mă definesc cât mai exact. Acum sunt de acord cu un om care spunea că prea multă poezie duce la confuzii și prea multă imaginație face riduri. La asta cu ridurile însă nu voi închina veci vreun pahar.
E iarnă. Și în Ardeal și peste tot. La mine aici ninge de sâmbătă. Mi-ar fi plăcut să alerg printre bulgări. Bocancii mei însă, mă pândesc la orice pas, pentru derapaje. Tocmai când mă hotărâsem să îmi iau încălțăminte cu talpă aderentă. Dar cum oare poți adera la pufoșenia asta atât de perfidă și sclipitoare care, într-o fracțiune de secundă se poate transforma în cea mai reală oglindă ever?
Știu cum! Ha! De fapt, soluția a fost la îndemâna mea all the time! O păstrezi sub formă de trandafiri albi. Glazurați, sau nu! 🙂
So, I’m back! Scurtă a mai fost povestea asta, dintr-un câmp lung… Nici n-am apucat să mă reacomodez bine cu locurile și oamenii că a și trebuit să plec. Să nu mai spun că, luată pe sus de tot felul de nuanțe nu am ajuns nici să văd pe toată lumea. Dar, cu toate astea am aflat cine sunt oamenii noi.
Și oamenii noi sunt interesanți. Suficient cât să stai nopțile cu ei, la povești, printre rotocoale de fum gros și oribil și istorii inexplicabile. Oamenii noi au un vibe despre care oamenii mai vechi citesc doar în cărțile de gastronomie experimentală. De asta te atrage, de fapt, noul. Și, când el e însoțit și de lucruri comune, totul pare mai simplu. În realitate nu e. Dar oare nu tocmai din acest fapt se naște interesul?
Peștii se zvârcoleau cu putere în bazinul mult prea neîncăpător pentru ei. Nu știu dacă erau conștienți de ce îi așteaptă. Probabil că toată zvârcolirea aia șerpească se datora, într-un fel, certitudinii utilității existențiale, prin sacrificiul suprem. Toți suntem datori cu o moarte, își spuneau tocmai când erau scoși din bazin și aruncați în tigaie. Însă, într-o zi, unul avu un privilegiu morbid. Cineva, într-un colț de țară despre care nu aș mai putea să scriu ca pe vremuri, comandă un pește…fiert.
Cât sadism! Ce cruzime din partea unui om care știe ce înseamnă să te sacrifici pentru alții, până la sânge! Dar poate, tocmai pentru că știe atât de bine, și-a însușit rolul de tiran al peștilor. La început, ospătărița păru tare încurcată de o asemenea cerere, neobișnuită. Mai ales că, era la începutul carierei sale și, cu siguranță episodul ăsta a urmărit-o toată viața! Ce ciudățenie de om! Auzi tu, să vrea un pește fiert!
Dar nu asta era adevărata problemă. În fond, dorințele oamenilor sunt, în genere, niște sofisticării deosebit de ciudate! Peștii erau tare puși în încurcătură. Adică, după toată zvârcolirea aia frenetică, după ce erau aproape de a-și vărsa fierea peste tot, contaminându-și trupul savuros, după ce se împăcaseră cu gândul unui supliciu inimaginabil de dureros, la contactul cu uleiul încins, acum chinul lor trebuia prelungit. Și nu oricum ci, la foc domol, într-o apă ce depășise cu mult 90 de grade. Acum, ei ce să mai facă, săracii? Dacă un monstru de om dorea să aibă un orgasm culinar, fiert la foc molcom? Puteau să nu se supună? Și-ar fi negat întreaga filosofie a menirii existenței lor aici. S-au supus.
Monstrul de om însă nu era deloc, chiar așa monstru. Era doar un om, pe chipul căruia nu prea citeai niciodată mare lucru, dar care ascundea foarte adânc, zâmbete mărunte, plătite în nopți de nesomn. Monstrul de om, așa cum doar de pești era privit știa foarte bine că lucrurile bune, alese, specialitățile de orice fel se servesc pe îndelete, asezonate potrivit, împănate bine și gătite corect. Poate nu avea el prea multă conștiință, drept urmare chinul peștilor nu reprezenta nimic pentru el. Însă, dacă treceai dincolo de masca-i impenetrabilă puteai citi întreaga cosmogonie universală, ascunsă în spatele aparentei tiranii proiectată asupra unui pește fiert.
Da, oamenii noi sunt deosebit de interesanți. De asta unii preferă poveștile complicate, în detrimentul unui banal… pește prăjit.
Ce au în comun un articol despre biserici rupestre, un dialog între o picătură de ploaie și un pui de ciocârlie, un studiu etnografic și dulceața de cireșe amestecată cu lapte? Cam tot atâtea lucruri au în comun, precum un om pe care credeai că îl cunoști și, care se transformă peste noapte, într-un necunoscut. Dar așa e viața, până la urmă, împărțită în momente de adâncă trăire, precum cele pe care le ai într-o biserică rupestră, secunde revelatorii când vezi că tu fugi de o picătură de ploaie, în vreme ce puiul de ciocârlie o privește ca un dat al firii și o boabă de dulceață de cireșe, scăpată într-un moment de neglijență, printre degete, direct în cana cu lapte.
Da, iar vorbesc despre dragoste în termeni gastronomici. De parcă nu am știi cu toții deja că trece prin stomac. Și cum atfel ar putea fi, din moment ce fluturii pe care îi simți acolo când cobori în fața blocului și vezi o mare de verde, hipnotizându-te se zbat în tine până când ți se aprinde lumina în ochi? Sau când te ia de mână și simți că ai merge așa, cu ochii închiși, până la capătul pământului, iar fluturii aceia zboară incontrolabil până dincolo de traseul venelor?
Da, e vorba despre mâncare aici. La fel de bine cum, tot în stomac simți și răul, atunci când drumul acela până la capătul pământului ți se întrerupe brusc. Și începi să testezi tot felul de gusturi amare, pline de venin. Sau gheme încâlcite, în care greața ia locul fluturilor, răscolindu-ți toate măruntaiele, până când simți nevoia să scoți de acolo, tot ce odinioară era motiv de bucurie. E trist să vezi cum se transformă peste noapte toate lucrurile pe care le cunoșteai. Dar pentru asta exista studiile. De etnografie, bineînțeles.
Să îți arate cum erau oamenii altădată și cum sunt azi. Să te învețe că nimic nu stagnează, nimic nu durează la nesfârșit dar, totul este ciclic. Și când ai văzut de atâtea ori, atâtea roți care se întorc, poți oare să nu îți reprimi sentimentul acela de greață față de tot ce reprezenta mai demult, pentru tine, aproape tot universul tău fizic? Păi nu prea poți. Pentru că roțile astea sunt ca picăturile de ploaie. Unii chiar știu, la fel ca puiul de ciocârlie, că sunt ceva firesc.
Iar dragostea nu e deloc o roată. E un amalgam între o biserică rupestră care-ți rămâne scrijelită pe retina sufletului o viață, o picătură de ploaie care poate alina sau sfâșia deopotrivă, o catrință colorată moștenită genetic, toate învăluite de siropul acela gros, sângeriu, al unei dulceți de cireșe. Amare.
Anizaima 