Category: Nowhere to land


Ultima Regină

Dragă Românie, ți-ai pierdut Regina! Știu, nu era Regina ta, cum nici alte regine dinaintea ei nu au fost ale tale. Știu, Românie dragă, că tu nu ai nici regi, nici regine, nici dumnezei. Știu că singura autoritate pe care o recunoști dintotdeauna este scuipatul semințelor în țărâna drumului și bârfitul prin biserici, în fața „icoanelor” pe care le invidiezi. Știu, dragă Românie că nici în secolul al XXII-lea nu ai să te deștepți și nici atunci nu vei avea vreun dumnezeu deasupra capului, altul decât cel pe care pretinzi cu ipocrizie că îl ai acum!

Ți-ai pierdut ultima Regină, Românie și nici măcar nu ai avut decența să taci la trecerea ei spre cele veșnice. Ai bălăcărit-o de parcă ar fi fost una dintre spălătoresele de parbrize de la colțul străzii care, în zi de sărbătoare, își pune pantofii cu toc și vine la pupat moaște și pomană electorală. Ai hulit-o de parcă ai fi știut din alte surse decât radio șanțul care te definește, ce viață a avut Majestatea Sa, ultima ta Regină.

Când ea mergea spre întâlnirea cu Dumnezeul ei, că de al tău nu poate fi vorba, tu, România mea dragă, îți făceai nervi pentru potcoave de cai morți, cereai mici și bere la colț de stradă, înjurai prin birturi și îți murdăreai obrazul ca ultimii farisei ai Ierusalimului de altădată, cerând răstigniri, dovezi de loialitate, desprinderi de trecut și false mărturii ale devoțiunii.

Regina ta, Românie, de astăzi nu mai este. Au pierit odată cu ea toate atributele pe care tu, scumpa mea țară nu le vei avea niciodată, decât presărate ca mărgăritarele, pe ici, colo, printr-o mână de  conservatori nostalgici după verticalitate, eleganță, sobrietate, noblețe, bun simț și dreptate.

Tu nu știi, România mea ce înseamnă toate cele de mai sus. Pentru că tu ți-ai trădat de mii de ani domnitorii. Tu ai complotat mereu pe ascuns să vinzi capetele încoronate care te-ar fi condus spre toate atributele acestea, cu greutate ce-i drept, dar cu succes. Tu, care ai stat atâtea secole în calea multora, tot tu, cea admirată de mari imperii, tu ai hotărât singură să își răstignești viitorul. Ai trădat orice sânge albastru ai avut vreodată, orice speranță de a mă lăsa pe mine să îmi cresc copiii într-o țară dreaptă. Ai vândut pe mai nimic, fiecare domn pe care l-ai avut și fiecare dumnezeu care nu ți-a slujit intereselor tale meschine. Puțini au ars de vii odată cu bisericile lor și, urmașii acelora sunt cei care astăzi, țin doliu după Regină, România mea. Tu, în schimb, ai uitat cine a făcut România Mare. Tu ai ales să uiți cui îi datorezi astăzi că trupul tău nu a fost sfârtecat la zaruri de toți cei care și-ar fi dorit o bucată din el. Ai, uitat, Românie, cum strigai „Libertate”, pe Câmpia Libertății. Ai uitat câți au murit pentru ca ție să ți se rupă astăzi că îți îngropi Regina!

Știi tu, oare, ce înseamnă o viață chinuită? Sau poate crezi că a sparge semințe în fața televizorului deschis pe posturi de manele înseamnă trai greu? Știi oare, ce înseamnă să fii Regină fără regat? O condamni că nu știa românește? Draga mea țărișoară, tu ai vândut domnitori români cu sânge neamestecat, pentru trei arginți, după pohta inimii, Regina aceasta de ce ar fi trebuit să învețe românește pentru o țară care nu a vrut-o? Și, pentru cultura ta generală, dacă mai știi cumva ce înseamnă sintagma asta, ultima ta Regină a știut românește. Dar a avut mult prea multă eleganță ca să nu trâmbițeze asta și spărgătorilor de semințe care nu au recunoscut-o niciodată drept regina lor.

Vorbești de averi fabuloase, rupte din trupul țărișoarei tale? Hai să vedem cum te opui astăzi vânzării bucată cu bucată a pădurilor tale, cum stai și înghiți ceanurile de la Roșia Montană doar ca să rămână țara ta bogată și nu alții, hai să vedem cum îți respecți trecutul și plătești taxe și intri în muzee ca să îți cinstești cea mai mare bogăție a ta, hai să te vedem, Românie dragă cum construiești spitale și nu mai dai șpăgi, cum nu îți mai lași copiii și medicii să plece să lucreze pentru străini, îmbogățindu-i pe alții și apoi vorbește, draga mea țărișoară despre Regi și Regine care ți-au furat aurul cu vagoanele. Vorbește când vei fi în locul acelor regi percheziționați la ieșirea din țară până la piele, vorbește după ce vei citi documentele în care s-a scris la vremea aceea cu ce inventar de obiecte au plecat ei, abdicând și lăsându-te pe tine, săraca, pradă șacalilor. Vorbește și critic-o pe ultima ta Regină abia după ce vei fi aflat care a fost prima declarație a soțului ei, când a călcat pe pământ străin, spunând că nu își recunoaște abdicarea, fiind forțat să semneze acel act.

Hai, România mea dragă, vorbește mai bine despre cum știi tu, oricând, mai bine, despre orice, în special despre lucrurile pe care nu le cunoști pentru că nu ai fost acolo și nici nu ești în stare să pui mâna pe o carte înainte să deschizi gura. Dar, mai presus de toate, mă întreb, oare unde îți este ultimul dram de umanitate, Românie dragă? Acea umanitate pe care te revolți că nu o vezi în străinătate ori de câte ori mă faci de râs când spargi semințe și prin alte țări? Unde îți este, Românie, umanitatea aceea pe care o clamezi ori de câte ori ți se rupe o unghie și ai pretenții ca președintele să declare doliu național pentru asta?

Românie… ți-a murit Regina. Și tu nu ai fost acolo, la căpătâiul ei, pe ultimul ei drum. Nu i-ai aprins o lumină, ca măcar după moarte să poată fi împăcată. Nu ți-ai cerut iertare că nu ai avut decența să o petreci pe drumul ăsta, dacă nu ca pe regina ta, ca pe un nobil care a dorit să rămână veșnic legat de țara care a renegat-o în timpul vieții. O față regală, care, prin „simplul” ei rang merita respect, dacă nu pentru viața exemplară care ți-ar servi drept model.

Știu că și dacă vei citi aceste rânduri, viața ta va merge înainte oricum. Ai lipsit tu de la înmormântarea ultimei tale Regine, de ce te-ar mișca acum, niște cuvinte? Dar, să nu uiți, România mea, că așa cum ai judecat tu fiecare respirație a ultimilor tăi regi, cu aceeași măsură vei fi și tu disecată, ori de câte ori te vei mai da cu capul de icoane, prin biserici. Să nu uiți, Românie dragă, când copiii tăi te vor lăsa singură la bătrânețe plecând să muncească prin străini că, odată, ai avut niște întemeietori. Niște domnitori. Și mai apoi, niște regi. Și de toți ți-ai bătut joc, trădându-i sau alungându-i. Să nu uiți asta, nici când vei cerși la poarta Europei, apă și pământ…acel pământ pe care tu îl vinzi acum fără să îți pese că pentru el…alții au murit în închisori și l-au scăldat în sânge.

Nu mă aștept să te trezești vreodată Și, dacă o vei face, cu siguranță, eu nu voi mai fi aici să te văd. Pentru că tu, România mea dragă, ai pierdut odată cu ultima ta Regină, orice urmă de demnitate pe care ai fi putut să o ai. Și odată cu ea, pe toți aceia care ar fi mai putut să te scoată vreodată din mocirla în care îți place să te bălăcești.

PS: Le mulțumesc tuturor acelora pentru care anumite valori încă mai simbolizează ceva și care au reușit în această zi să fie alături, măcar cu gândurile și sufletele de Casa Regală a României și să omagieze așa cum se cuvenea un om, un simbol!

Anunțuri

Avatar

Una după alta trec. Ca rândunelele în zbor către nicăieri. Cercuri perfecte, invizibile, într-un dans nesfârșit. Am pierdut. Fiecare, partea nevăzută. Am câștigat. Doar eu..libertate. Și, parcă, pentru prima dată, nu o vreau. Dar am cerut-o cu toți porii. Acum e o temniță mult prea largă ca să nu o împart.

Trecem unii pe lângă alții… munți nesfârșiți, înalți, nemărginiți. Ne batem în orgolii doar ca să putem anticipa într-o zi, cine ajunge primul.Unde mergi? Când știi că fără mine nu poți trece de nicio graniță? Ah…uitasem. Tu nu crezi în destin. Drept urmare și zborul de acum ți l-ai creat cu mâna ta? Cum de ai ales, dintre toate talerele, pe cel mai blestemat dintre ele?

Se răsucesc rândunelele în carnea prin care alergai, odinioară, odată cu sângele. Țipete ascuțite lansează din văzduh, de parcă toată groaza ta urlă în mine. Te simt. În fiecare clipă. Atât de aproape, cum nici n-ai fost vreodată.

Ce pierdem? Timp. Măsurat în gramele clepsidrei de peste gene. Îmbătrânim separat, când totul era scris altfel. Un altfel pe care noi l-am scris…îți amintești? Era o dimineață de decembrie, în care ziua națională a început cu: Bună dimineața, iubito!

Rupe vrăjile, îmi spuneai! Desfă-le! Și ochii tăi îmi cereau să te leg pe vecie de sufletul meu! Acum tu ai rupt lanțurile. Vrăjile te-au ferecat prea bine să mai poți zâmbi vreodată, fără să-mi simți în vene, fiecare pas. În schimb lanțurile…topite prin focurile unei luni înghețate, te-au îngenunchiat în fața neputinței tale.

Cine ești, acum?

 

Taine

Autosave-File vom d-lab2/3 der AgfaPhoto GmbH

Cum te desparți de o viață de om? Cum faci oare să dai drumul tuturor lucrurilor pe care le știi despre omul acela, lăsând loc uitării și păcii? N-am fost niciodată bună la despărțiri. Hm. Unii ar spune că am fost mult prea bună la capitolul ăsta. Da, te poți despărți foarte ușor de oamenii care nu ajung să atingă core beliefs-urile tale profunde. E foarte simplu: te întorci și pleci. Fără explicații. Fără regrete.

Însă, nimic din toate astea nu mai e simplu de făcut atunci când îți e drag un om. Cu toate astea, știm bine cu toții că, oamenii cu adevărat dragi nu sunt făcuți să rămână prea mult timp lângă cei care îi îndrăgesc. Cum spuneam eu pe vremuri…oamenii vin și pleacă. E un ciclu normal, dacă stai să te gândești. Toți venim și plecăm în/din viețile altora. Ei…dar când ți se întâmplă ție…

Începi și strângi, tare de tot, la piept, un pulover cu model, în care ei îi stătea extraordinar. O pereche de ochelari, prin care vedea adesea, lumea, așa cum era. Culmea…îi trebuia ochelari pentru asta! Un bilet de autobuz, o lamă de ras, o cheie franceză miiică, o ruletă, o eșarfă care, pe vremuri, îi flutura din jurul gâtului, de se umpleau strada și sufletul de soare. O simțeai de la lift, îi cunoșteai pașii… O geantă prăfuită de vreme, pantofii ei preferați, sandalele cu flori albe și… multe fiole, împrăștiate peste tot. Nu..nu de parfum.

Acum vine partea grea: ce arunci? Ce păstrezi? Fiecare obiect neînsuflețit poartă sufletul ei, în el. Fiecare atingere a acestor obiecte, sfâșie, încă, în inima ta. E greu să treci printre ele, chiar și cu privirea. E greu să îți oprești lacrimile, să îți înghiți nodul din gât, să arunci cu mâna ta, o viață și o moarte de om. Nu știi unde se face selecția. Tu ai vrea să păstrezi viața, dar ea nu s-a vrut a fi păstrată. De ce ai păstra moartea? Că poate așa, știind că toate obiectele astea neînsuflețite sunt închise într-un dulap, poate așa, zic, e mai aproape de tine. Nu. Nu este. E la mii de ani lumină depărtare, la distanță de încă o viață de om. Despre care nu știi dinainte cât de lungă va fi. De asta le păstrezi, obiectele acelea. Să îți ajungă o viață. Să îi ajungi, dincolo de ea.

Nu am suficienți ani, pe cât ar vrea alții. Am însă, destui, din cât am vrut eu. Cu toate astea, nimeni nu m-a învățat cum să renunț la o viață de om. Lucrurile astea nu se învață. Se trăiesc, pur și simplu. Le ții în dulapuri ani buni, sperând că o mai întorci. Le ții sub platoșa aspră a replicilor tranșante, dureroase, sfâșietoare, ca să nu se vadă că, încă sângerezi. De parcă lumea ar fi interesată de sângele tău. Le învelești frumos în lacrimi potrivite, uneori în cuvinte nepotrivite, căci, cum altfel ar fi acele cuvinte care să descrie o viață de om? În plus…nu uiți!

Dar…dacă nu uiți, cum renunți la o viață de om? Unele se duc, pur și simplu. Altele, parcă nici n-ar fi fost. Dar, acelea care sunt mereu prezente…se desfac, încet, în bucăți. Și, dacă nu o fac ele, trebuie să o faci tu. Greu. Poticnit. În genunchi. Agale. Fără răzvrătiri. Fără să mai cauți explicații. Fără regrete!

Până la urmă… o viață de om, e o viață de om, doar aici! Dincolo… se numește eternitate!

Focul caselor

O părăsiseră toți acum vreo trei ani. Lăsară în urma lor porțile ferecate, obloanele trase iar, din tot ceea ce odinioară era motiv de bucurie la întoarcerea de pe drumuri, acum rămăsese doar un chip de lut, trist, ponosit și îmbătrânit.

Întocmai ca oamenii sunt și casele. E o vreme în care ele cresc spre înălțimi, atunci când li se ridică piatră peste piatră. Mai apoi apare maturitatea aceea plină de chicotele copiilor, de lătratul câinilor și cotcodăcitul orătăniilor. E timpul acela în care pomii grădinii dau în pârg și ramurile lor gem sub greutatea rodului, femeile care dorm sub acoperișul ei sunt gata să aducă viață nouă, în viață, bărbații dar zor să termine treburi atât de grele… e o vreme frumoasă asta, urmată cumva de una de respiro, în care orătăniile sunt tot la locul lor prin cotețe, chiar dacă cele de dinainte sunt demult friptură și oase pentru câini, câinele latră în continuare în miez de noapte dar are vocea din ce în ce mai gravă și răgușită iar copiii vecinilor nu mai intră ca odinioară ca la ei acasă, în curtea cea mare, de teama glasului grav al câinelui care  stă acum, pe lanț.

E o altă vreme acum, în care femeia de odinioară cu burta la gură, acum sare ca arsă când aude clanța porții apăsată de pruncii ei, stabiliți la oraș. Bărbatul ridică din sprâncene și se încruntă, dar sub chipul acesta impenetrabil cu toții știu ce inimă mare se ascunde! Se bucură și el de venirea copiilor, că doar pentru ei tot dădea zor de atâta amar de ani!

Însă vine și o vreme în care, chipul casei se zbârcește, se dezgolește de culoarea fondului de ten, se crestează în riduri adânci până la temelii. Femeia e dusă demult, iar bărbatul…rămas singur pe prispă, nu păzește fereastra așa cum făcea femeia odinioară, cu ochii în zare după mașina argintie ce aducea copiii înapoi la ea, furându-i orașului chiar și pentru câteva ore. Nu, bărbatul stă pe prispă, pe băncuța din fața casei, zi lumină. Numai el știe la ce se gândește. Nici câne nu mai are că și el s-a prăpădit demult. Copiii vecinilor nu-i mai umplu curtea, decât dacă e vremea de cosit iarba care crește în neștire, neținând cont de gândurile bărbatului. Mai are vreo două găini cu care își împarte puținele vorbe de peste zi. Dar le va tăia și pe acelea, chiar dacă nemurirea satului zăcea în mâna aceea bătătorită de griji și munci, cu care întindea copiilor de pe uliță, cele câteva ouă. Nu mai are destulă putere nici să ajungă să le hrănească. După o altă vreme, pleacă și el după femeia lui.

Și casa aia rămâne singură. Cu ochii închiși, de parcă așteaptă să o trezească cineva. Cu gura mută, de parcă pe undeva caută cuvinte. Cu mâinile încrucișate pe post de lacăte la porți, ca toți să știe că timpul ei s-a dus. Din vreme în vreme, câte un copil de odinioară, vine să vadă cât mai are până se va stinge de tot. Copilul suferă după ea, dar nu mai tare decât suferă ea după viață. Și îi arată. Chiar și după ani în care pragul nu îi este călcat decât arareori, zambilele râd în soare. Nesăpate de nimeni. Ghioceii răsar de sub zăpezi. Liliacul plesnește de miros și îmbată întreaga uliță. Prunii, chiar și neudați, rup crăcile în mijlocul verii.

Cum oare rezistă florile? Ce mână nevăzută le face să răsară atunci când nu mai au pentru cine? De ce se încăpățânează să reziste atâtor tăceri? Casa e tot cu ochii închiși. Gura tot mută îi este. Dar ceva, dincolo de mâinile acelea încrucișate pe post de porți tot cred că este. E un foc ce încă mocnește. Ceva atât de viu încât face să răsară florile în curte, primăvara. Ceva atât de puternic încât e văzut de sus, de la cei plecați, și trimite prunilor viață în ei să rupă crăcile vara.

De ce trag oare toate cu dinții de viață, când casa a închis demult ochii? Dar oare…oare acel ceva dinlăuntrul ei…oare focul acela viu și nevăzut, care face zambilele să mustească primăvara, oare el va întoarce și viața casei? Oare va redeschide ea vreodată ochii și va fi iar plină de zumzet, ca mai înainte?

Nimic nu durează o veșnicie. Poate, într-o zi va fi lemne pentru foc. Sau nu. Poate nu. Dar până atunci, florile se încăpățânează să trăiască, nesăpate, neudate de nimeni. Doar de dorul focului casei cu ochii închiși.

Requiem for a dream

E destul de dificil să contabilizezi o viață. Mai ales când trebuie să o rezumi la niște cuvinte sau, după caz, niște kilometri parcurși. Uneori e imposibil să descrii fiecare sentiment pe care l-ai avut în cutare loc sau lângă un anume om. Dar pe mine nu mă interesează asta. Pentru că, fiecare kilometru de drum, fiecare foaie mâzgălită și aruncată pentru totdeauna la coș, fiecare punct pe care l-am pus m-a adus mai aproape de desăvârșirea mea.

Am stat deasupra stâncilor înalte ale Meteorei, am îngenunchiat în fața unei cruci, ascunsă bine într-un vârf de munte, am pus o verighetă pe degetul cuiva, pentru ca, mai târziu, să o scot tot eu, am scris cărți pe șervețele parfumate și am descris gravuri ale marilor artiști ai lumii, am pășit în locuri în care m-am reîntors acasă, am încrustat în slove meșteșugite toată tânguirea Sarmizegetusei, am pus țărână peste două suflete și am trăit prin alte zeci, am lăsat în urmă orașe, pentru zări pustii, am trecut în nopți târzii prin destule paturi și, în niciunul nu m-au prins alți zori, am râs, am plâns, mai mult decât aș fi vrut în unele cazuri, mai puțin decât ar fi trebuit, în altele. Mi-am testat limitele de atâtea ori încât nici eu nu știu cum de îmi mai trebuie să încerc lucruri noi.

E o treabă serioasă însă, cu nevoia de a descoperi, de a citi lucruri, locuri, oameni, cărți și vieți. E ca un drog care aleargă nestingherit prin toate ungherele și îmi spune mereu, la ureche, să nu mă opresc. E obositor să ții un astfel de jurnal în care toate nimicurile astea existențiale să pară că au importanță. Pentru că da, la un moment dat, după ce testezi atâtea și treci prin atâtea, te saturi să le mai dai importanță. Și atunci selectezi; momentele care par importante, de cele cu adevărat importante. Flăcările tocmai de asta se numesc flăcări, pentru că ard doar în anumite momente. Iar flăcările acelea eterne, veșnic vii sunt mult prea puține și destinate doar anumitor oameni, ca să poți spune că trăiești doar pentru ele.

Am învățat mai puține decât aș fi vrut. Mai multe decât mi-ar fi fost necesar. Cu toate astea sunt mai câștigată decât mulți care cred că au o viață plină și frumoasă. Pentru că, ei odată scoși din viața aia habar nu au pe ce lume sunt. Nu spun că eu aș ști tot timpul, cu exactitate, dar ce mă mai uimește azi? Ce mă mai sperie? De ce anume îmi mai e frică în materie de oameni? N-aș vrea însă să fiu vreodată în pielea unor oameni cu vieți frumoase…

Anyway, toate se contabilizează cumva. În zâmbete, în lacrimi, în nopți pierdute sau gheme în stomac, în riduri și neîmpliniri sau în ochi în care joacă lumina aia a împlinirii. Toate atârnă foarte greu într-o balanță nevăzută pe care, Bătrânul Pictor a înclinat-o, pentru mine, către condei și coli scrise cu tâlc. Iar asta nu are cum să mi-o ia cineva vreodată. Mi-a luat ceva să înțeleg lucrul ăsta. Și, la final, cântărește mai mult decât o viață, aparent plină și frumoasă. Ele vor rămân în urma mea și îmi vor duce poveștile mai departe. Acelea ale locurilor prin care am călcat, ale pragurilor peste care am trecut, ale oamenilor pe care i-am iubit, ale sufletelor pe care le-am părăsit, ale foilor pe care le-am umplut. O viață plină, indeed…

Vremea sangelui

As fi vrut sa zambesc mai mult langa tine. Sa-ti inseninez ochii mai mult. Sa fie mai multe momente in care ne-am fi atins. Si maini, si trupuri, si flacari. Ardeam si nu stiai cat de scrum deveneam. Pentru ca nicioata n-ai vazut mai adanc de verdele meu. Pentru ca niciodata nu am avut ocazia sa te las.

Imi lipsesti. Mai mult decat crezi. Mai mult decat vreau. Zilele in care imi alergai prin vene se scurg exact ca la dezintoxicare. Uneori uit ca am trait o poveste. Alteori ma intreb cum oare o poveste se poate termina asa. Most of the time…esti.

Nu e nimic fair in asta. Nimic adevarat nu simt ca se aseaza odata cu timpul. Poate doar linistea. Stii…linistea aia a vremii asternute peste morminte. Iar eu nu-mi doresc sa te ingrop. Insa nici cu mine la trei metri sub pamant nu cred ca e interesnt.

Vremea sangelui care alearga odata cu tine a trecut. Acum te asterni usor, exact ca substantele afrodisiace care se amesteca in toate sistemele. Nimic nu e decat iluzie. Inclusiv tacerea. Inclusiv durerea.

Dar daca totul e doar o iluzie…de unde atatea cicatrici? Imi lipsesti. Si imi vreau sangele inapoi.

Peste puteri

Nu știa ce să-i spună și, de multe ori, simpla conștientizare a neputinței o timora. Nu știa să funcționeze pentru un astfel de doi, mai ales când acel doi însemna de fapt, mai mulți. Era un doi pe care ea nu l-ar fi împărțit niciodată, cu nimeni dar, cineva, undeva, puse jugul ăsta deasupra zborului, ca să o țină mai aproape de pământ.

Dar cum oare să facă asta când ea era, dincolo de orice aterizare, mai liberă decât libertatea însăși? Mereu se gândise la panteonul acela de zeități, care mai de care mai războinice, mai orgolioase și mai preocupate să-i facă Zeului pe plac. Și de fiecare dată se vedea pe sine, răzvrătirea în persoană. Câteodată chiar credea că toată gâlceava asta dintre oameni și zei pornise de la faptul că ea refuzase într-o zi să mai răspundă la…telefon. Tot timpul vroiau să știe unde e și ce face și cu cine și de ce pentru că Zeus pusese pe urmele ei o armată întreagă de iscoade care să-i urmărească fiecare pas. Atât de dragă îi era. Și atâta grijă proiectase asupra ei încât, într-o zi, de atâta sufocare își luase lumea în cap și coborâse pe pământ. Culmea, primul om care îi ieși în cale îi fusese și sortit. Și, fără să mai stea pe gânduri o luă în casa lui. A stat ani buni acolo, în siguranță, negăsită de nicio iscoadă. Până într-o zi când, fascinată de luminile codrului a trecut pragul pădurii să le exploreze. Și atât i-a trebuit lui Zeus, cu ochiul lui cel neobosit…toate furiile cerului, toate armatele pământului au venit să o ia pe sus, să-i înfrângă voința cu care călcase în picioare porunca lui. Credea că acolo, sub ochii lui protectori va fi fericită. Dar nu înțelesese că fericirea ei era libertatea cu care respira…gestul firesc de a se simți neîncătușată, de a nu avea nicio anatemă deasupra capului, ca o zgardă lungă, agățată de glezne.

Se ofilea încet cu zgarda aceea. Pentru că nicio zgardă din universul acesta nu era suficient de lungă încât să o lase să zboare, în voie, când în lumea de sus, când în cea de pe pământ, când în desișul pădurii.

Iluzii.

Dormi și-nvață-te să plângi
Dormi și-nvață-te să suferi…

Și-atunci nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii și timpul
Tu-mi ești de-acum iubirea pur și simplu
Și singura ce mi-o aduc aminte…

Luni de fiere

Aș vrea să scriu și despre tine. Cu detașarea vorbei nedisecate până la sânge. Să scriu despre câmpiile peste care mă purtai, în brațe. Sau despre lunile însângerate, de pe pielea mea. Despre gustul săruturilor vinovate și despre suflete aruncare la zaruri, printre cuțite zvârlite în colb, la talcioc.

Aș vrea să pot scrie despre tine, cu inima mea de atunci. Cu felul în care îmi înfioram zâmbetul meu de copil, mascat de prea mult fard matur. Și, mai mult, aș vrea să pot avea încrederea aia oarbă, care mă purta pe muchii tăioase, cu ochii închiși, ținându-ne de mână. Dar, eu nu mai exist așa. Iar tu, nu mai ești. Castelele din roca dură s-au pierdut la poker, într-o fracțiune de zi blestemată.

Verdele din irizațiile tale nu mai e demult, subiect tabu. Eu l-am pus la mezat, în piața publică. Răzvrătire. Sau, cel puțin fronda unui eșec inimaginabil. Cum oare aș mai putea scrie vreodată, despre tine, altfel decât scrijelind pereții cu semnătura unui criminal care își lasă victima, în agonia nopților sfârșite în paturi vechi, gemând a zori țintuiți de patru ceasuri ale dimineții?