Niciodată nu am fost adepta scrisului doar de amorul artei. Deși, mai mereu am fost sfătuită să scriu orice, numai să scriu. Ei bine, cred că am mai bine de un an de când nici măcar gândurile nu s-au mai lăsat în voia scrisului. Câteodată, am impresia că am așezat o manta grea, de fontă peste o pană de înger. Oare ce s-o fi întâmplat cu mine? Îmi plăcea așa tare să scriu…

Știu! S-a numit maturizare. Forțată aș spune eu. Știți că am fost abuzată de maturizarea asta? Viol în toată regula, aș spune, cu atât mai mult cu cât, într-o dimineață am realizat cum toată lumea pe care o știam într-un anume fel, dispăruse. Ei, nu mă întrebați și unde s-a dus…unde se duc de regulă lumile când nu mai fac parte din lumea noastră. Adică…în alte lumi mai subtile. Cert este că dintr-o dată m-am trezit într-un univers despre care nu știam mai nimic…oamenii erau urâți și hâzi în marea lor parte, iar cei care nu erau așa, ascundeau doze de egoism, uneori inimaginabile, alte ori, mai ușor de digerat. Nu și pentru mine, care eram hotărâtă să nu mă las trasă în jocul lor. O vreme mi-a reușit. Mă încăpățânam să scriu numai despre partea aceea frumoasă a lumi, așa cum o știam eu de dinainte de dispariție.

Numai că oamenii din lumea cea nouă nu erau deloc fascinați de asemenea lumi. Părea că, peste noapte, cineva le ștersese și lor și ultima urmă de omenie din suflete. Ici, colo, prin case prăfuite, la lumina vreunui opaiț vechi, sau rătăciți prin metropole, mai găseai niște nostalgici. Pe care reușeam să îi recunosc fără probleme. Ne zâmbeam complice uneori. Alte ori, ne întâlneam la metrou, eu gata hotărâtă să mă dezic de lumea cea veche, intrând cu pantofii mei cu toc într-o lume căreia mă prefăceam că îi aparțin. Am știut mereu că nu e locul meu în ea. Au știut și ei de cum mă vedeau. Aveam ochii triști, în ciuda oricărei ținute business apretate, gata de scos din cutie pentru orice interviu.

Seara, îmi dădeam jos pantofii cu toc, îmi masam tălpile, mă încălțam cu șosete groase și adormeam plângând. Cu timpul m-am obișnuit că universul acela pe care îl voiam înapoi era tare departe de mine. L-am lăsat în urmă odată cu scrisul. Au venit peste mine ploi, vânturi, bucurii puține, multe vijelii, necazuri, frânturi, iubiri, neîmpliniri și toate au lăsat în trupul meu schije adânci. Războaiele interioare frizau uneori realitatea. Nici atunci nu am scris, decât când nu mai reușeam să le țin bine ferecate înauntru.

Oamenii din noul univers nu îți oferă prea multe motive să poți fi cu adevărat tu. Poartă măști atât la birou, cât și în casele lor, pline de o lumină palidă, firavă și nefiresc de falsă. Zâmbesc unui univers comun, când gândurile și sufletele și chiar și trupurile sunt duse cu totul către dorințe arzânde. E fascinant să îi vezi cât de slabi pot fi în neputința de a-și recunoaște măcar lor nevoile de evadare din acele lumini palide. Peste ani, revin la ele, spășiți, împovărați și cu ochii amestecați, deoarece nu au avut puterea să își ia până la cap ceea ce visau.

Între timp, eu cred că nici măcar aceste aspecte ale vieților lor nu merită scrise. Până la urmă, călcăm pe aceleași urme de mii de ani. Cu ce se deosebește o iubire interzisă de astăzi față de una de acum mii de ani, din Pompeii? Aceeași lavă se varsă peste suflete și acum. Doar că ele preferă să moară separat, în case cu lumini palide și gânduri departe, decât împreună.

Nu-i pot judeca. Am fost și eu la fel de slabă, de multe ori. Dar nici nu pot scrie despre așa ceva. Pe unul dintre rafturi, probabil, Enigma va rămâne pe veci necompletată. Deși îmi doream să scriu fiecare respirație a unei iubiri în paginile ei. Rostul? Niciunul. Astfel de iubiri se pierd într-o zi, ștergându-și toate urmele ca și cum nu ar fi mistuit cu anii, două suflete. Ce poți scrie despre asta, mai ales când tu ești făcută din cenușa unui Phoenix condamnat la renaștere veșnică?

Îmi rămân puține pe care le-aș mai putea cânta în versuri. Puține care să mai merite imortalizate de o mână peste care au trecut ani, o iubire arzândă, diagnostice sumbre și multe tristeți.

Ce rămâne? Reset și de la capăt. O viață de Phoenix și căutări. Un trecut mult prea îndepărtat ca să mai poată fi măcar, menționat.

De ce nu scriu? Din principiu. Cine ar avea să citească? Oamenii sunt ocupați cu luminile palide din ochii și casele lor.

Universul se rotește. O lume întreagă se învârte iar cu mine și nimic din ce-i al lumii, nu-mi mai aparține.

 

Anunțuri