Ca să fie CLAR de la început: blogul ăsta are multe personaje în el. Și multe fictive. Și mai multe sunt reale, dar îmbracă diferite personalități. Așa că nu mai întrebați cine/ce/cum/când/unde/de ce că nu degeaba am făcut jurnalistică.

Acum că am făcut totul CLAR pot să spun și că blogul ăsta e spațiul în care vorbesc în scris, cu mine. Iar nu întrebați de ce, pentru că dacă aveți un dram de minte ați ști și singuri. Un lucru, în schimb e cert. Eu abia acum nu mai înțeleg nimic. Nimic, din nimic. Dar nimic. Adică…nimic.

Nu înțeleg cum nu mai vrei să vezi neam un om, dar îl suni a doua zi. Nu înțeleg cum îți rupi universul pentru un crez, dar constați ca l-ai rupt degeaba. Nu pricep cum trebuie să te porți cu un om complicat, mai complicat decât ești tu, chiar. Nu înțeleg de ce ți se dau niște lecții dar, de fapt, ți se iau înapoi, pentru ca, mai încolo să ți se predea, din nou, același lucru. Mărturisesc e o ceață totală.

Dar în ceața asta, azi am zâmbit mult. E drept că am condimentat zâmbetele alea și cu altceva și aici iar înțelege fiecare ce vrea dar nu asta e important. Important e că eu vreau să înțeleg. Că tot ceea ce înțeleg mă ajută să mă definesc cât mai exact. Acum sunt de acord cu un om care spunea că prea multă poezie duce la confuzii și prea multă imaginație face riduri. La asta cu ridurile însă nu voi închina veci vreun pahar.

E iarnă. Și în Ardeal și peste tot. La mine aici ninge de sâmbătă. Mi-ar fi plăcut să alerg printre bulgări. Bocancii mei însă, mă pândesc la orice pas, pentru derapaje. Tocmai când mă hotărâsem să îmi iau încălțăminte cu talpă aderentă. Dar cum oare poți adera la pufoșenia asta atât de perfidă și sclipitoare care, într-o fracțiune de secundă se poate transforma în cea mai reală oglindă ever?

Știu cum! Ha! De fapt, soluția a fost la îndemâna mea all the time! O păstrezi sub formă de trandafiri albi. Glazurați, sau nu!🙂