So, I’m  back! Scurtă a mai fost povestea asta, dintr-un câmp lung… Nici n-am apucat să mă reacomodez bine cu locurile și oamenii că a și trebuit să plec. Să nu mai spun că, luată pe sus de tot felul de nuanțe nu am ajuns nici să văd pe toată lumea. Dar, cu toate astea am aflat cine sunt oamenii noi.

Și oamenii noi sunt interesanți. Suficient cât să stai nopțile cu ei, la povești, printre rotocoale de fum gros și oribil și istorii inexplicabile. Oamenii noi au un vibe despre care oamenii mai vechi citesc doar în cărțile de gastronomie experimentală. De asta te atrage, de fapt, noul. Și, când el e însoțit și de lucruri comune, totul pare mai simplu. În realitate nu e. Dar oare nu tocmai din acest fapt se naște interesul?

Peștii se zvârcoleau cu putere în bazinul mult prea neîncăpător pentru ei. Nu știu dacă erau conștienți de ce îi așteaptă. Probabil că toată zvârcolirea aia șerpească se datora, într-un fel, certitudinii utilității existențiale, prin sacrificiul suprem. Toți suntem datori cu o moarte, își spuneau tocmai când erau scoși din bazin și aruncați în tigaie. Însă, într-o zi, unul avu un privilegiu morbid. Cineva, într-un colț de țară despre care nu aș mai putea să scriu ca pe vremuri, comandă un pește…fiert.

Cât sadism! Ce cruzime din partea unui om care știe ce înseamnă să te sacrifici pentru alții, până la sânge! Dar poate, tocmai pentru că știe atât de bine, și-a însușit rolul de tiran al peștilor. La început, ospătărița păru tare încurcată de o asemenea cerere, neobișnuită. Mai ales că, era la începutul carierei sale și, cu siguranță episodul ăsta a urmărit-o toată viața! Ce ciudățenie de om! Auzi tu, să vrea un pește fiert!

Dar nu asta era adevărata problemă. În fond, dorințele oamenilor sunt, în genere, niște sofisticării deosebit de ciudate! Peștii erau tare puși în încurcătură. Adică, după toată zvârcolirea aia frenetică, după ce erau aproape de a-și vărsa fierea peste tot, contaminându-și trupul savuros, după ce se împăcaseră cu gândul unui supliciu inimaginabil de dureros, la contactul cu uleiul încins, acum chinul lor trebuia prelungit. Și nu oricum ci, la foc domol, într-o apă ce depășise cu mult 90 de grade. Acum, ei ce să mai facă, săracii? Dacă un monstru de om dorea să aibă un orgasm culinar, fiert la foc molcom? Puteau să nu se supună? Și-ar fi negat întreaga filosofie a menirii existenței lor aici. S-au supus.

Monstrul de om însă nu era deloc, chiar așa monstru. Era doar un om, pe chipul căruia nu prea citeai niciodată mare lucru, dar care ascundea foarte adânc, zâmbete mărunte, plătite în nopți de nesomn. Monstrul de om, așa cum doar de pești era privit știa foarte bine că lucrurile bune, alese, specialitățile de orice fel se servesc pe îndelete, asezonate potrivit, împănate bine și gătite corect. Poate nu avea el prea multă conștiință, drept urmare chinul peștilor nu reprezenta nimic pentru el. Însă, dacă treceai dincolo de masca-i impenetrabilă puteai citi întreaga cosmogonie universală, ascunsă în spatele aparentei tiranii proiectată asupra unui pește fiert.

Da, oamenii noi sunt deosebit de interesanți. De asta unii preferă poveștile complicate, în detrimentul unui banal… pește prăjit.