A mai trecut un Crăciun. Se pare că drumul spre o maturitate forțată nu a fost, pe vremuri cea mai bună idee. Atunci mă bucuram când, la orice colț de stradă primeam laude despre cât de bine gândesc pentru vârsta mea. Acum însă…culeg și ce nu-mi doream.

N-am simțit nimic. Pentru că nu era nimic de simțit. Nu a mirosit a cozonaci și nici a sarmale. Am avut un brad minunat, pe care l-am făcut fără nicio tragere de inimă, pentru că nu mirosea deloc. Ca pe vremea când, artificialul era la loc de cinste, scos din cutii dreptunghiulare, pline de praful de peste an. Singura licărire de bucurie a fost în ochii celui care mă ținea de mână la sfârșit. Pentru că el reprezintă toată lumea mea reală. Nici liniște nu a fost. Cum ar fi putut fi oare? Telefonul a fost un gadget tare inutil, anul ăsta, uitat undeva prin pat, fără nicio intenție de a-l folosi noaptea, pe post de vibrator.

M-am întâlnit cu demonii mei. Aceia pe care îi cunosc bine de ani întregi și cu care nu mă văd decât în astfel de ocazii. Pe vremuri nu ne plăcea deloc. Anul ăsta însă, ne-a făcut o plăcere teribilă să ne privim în ochi reciproc și să râdem la glume proaste. Nici nu-mi dau seama dacă a fost doar un coșmar sau, pur și simplu, iar m-am aflat prin ghetouri, când nu trebuia. O urare de acum ceva vreme suna cam așa: împacă-te cu lumea asta și fii fericită. Îmi vine să râd și acum, pentru că ghetourile sunt pline de violatori. De hămesiți care nu știu altceva decât să se îmbete cu mirosul de carne tânără, lăsată peste vreme în baiț să nu cumva să le rămână printre dinții și așa stricați de câte nelegiuiri spun zilnic, violatori care își trag în venă seva dulce a puterii imaginare, scormonind fiece cotlon al unui suflet care nu și-a dorit o clipă să fie trimis în ghetouri, ca să aducă lumina acolo. Gabriel iar a încurcat el filmele și s-a trezit cu toți arhanghelii, transformați peste noapte, în scursurile societății.

Pe vremuri i se spunea renegatul. Azi cred că a uitat ce dulce i se părea lumina țâșnind din venele pline de herionă injectată pe post de licoare amară, numită dragoste. E tare aiurea să te lași la nesfârșit în mrejele ei, crezând că, de data asta vei reuși tu să câștigi și nu dependența de droguri. Oamenii nu se schimbă. Asta nu a înțeles Gabriel când a renunțat la îndumnezeire pentru ei.

Cu siguranță, Crăciunul nu mai îmbracă alte straie. În ghetouri e dimineață acum și doar dârele de sânge și niște suspine târzii mai amintesc de o noapte crâncenă. Bradul ăsta pare rupt dintr-un alt film. Zidurile sunt sus demult. Iar globurile astea adevărate, nu ca cele cumpărate azi din supermarket sunt singurele care mai amintesc despre cum erau, odinioară, cerul și pământul.

Gabriel probabil că vestește în alte zări, o altă naștere bucuroasă care va fi sfârșită tot în sânge. Nu s-o fi săturat? Sau poate, tocmai de asta a renunțat de fapt, la nemurire? E tare greu să fii arhanghel în ghetouri. Mai ales când ninge, peste tot. Nu numai în Ardeal.