Oare de ce a trebuit să fiu pe post de oracolul din Delphi all the time? Busy day. Și, ca orice busy day, nici asta nu a putut fi deloc liniștită. Dar, dincolo de toate… mă gândesc cum s-ar putea zugrăvi niște pereți, după ce ar fi dărâmați complet?

Glumesc. Gândurile mele nu stau nicio clipă. Dar nu se gândesc neapărat la zugrăveli. Ci la oameni frumoși, la locuri în care mănușile dantelate să nu fie stricate, la pahare cu picior înalt și fotografii memorabile. Da, unele tăceri fac cât o mie de cuvinte. Dar și unele cuvinte fac cât o mie de tăceri. Iar nu spun nimic. Sau, pentru cine înțelege spun deja totul. Aseară m-a sfâșiat verdele. Atât de adânc încât am simțit cum rupea din carnea mea, până la sânge. Și, ce-i cu asta? Păi nimic, doar că așa aleargă gândurile mele.

Nu mai e iarnă în Ardeal. Însă și picăturile de ploaie au farmecul lor, când te gândești că seamănă cu niște săruturi ce au gust de licori presărate în taină, pe la colțurile gurilor flămânde.

Am uitat complet anumite momente. Ce nu-mi iese nicicum e să uit de mine, atunci când vreau. Și tare aș vrea să îmi încui gândurile undeva și să uit și de cheie, măcar trei zile. Ca minunile. Ca-n povești. Sau ca…în real life pentru unii…