Umbla desculță. Pe străzile pustii se spărgeau de pereții clădirilor, gânduri și claxoane. Ținea în mână o piatră verde și o sticlă cu absint. Tălpile îi erau acum sclavele asfaltului înroșit, din loc în loc, de cioburile timpului. Îl pierduse. Dar nu simțea nimic…mergea fără țintă dezbrăcându-și ca odinioară, vechea Dochia, cojoacele.

Unul câte unul, renunța la tot. Undeva, într-o noapte întunecată făcuse un pact cu ea. Oamenii vin și pleacă, își spuse. Așa era și cu sufletele. Unghiile roșii i se înfigeau în carne, de parcă ar fi vrut să scoată din vene, tot ce o definea. N-ar fi înțeles. Era unul dintre cei vechi, dar decăzuți. Primise liniște, în schimbul serviciilor lui de altădată, dar înțelepciunea o lăsase la ușa vieții, când venise. N-a știut. Nu-l putea învinovăți pentru slăbiciuni. Ea știa, mai bine decât oricine, ce gust are disperarea. Și regretul. Și nehotărârea. Și conștiința. Își numărase de atâtea ori și pașii în dansurile nesfârșite, de atâtea ori mușcase buze străine, în atâtea nopți privi dormind lângă genele ei atâtea suflete vinovate…atâtea vieți nevinovate, încât acum nu mai putea judeca. Măsura îi fusese luată după calapodul inimii. Iar de acolo ieșea fum acum. Un fum de rug aprins, de flăcări mocnind a scrum și renunțare.

Privea sticla aceea cu absint, pe măsură ce tălpile i se amestecau în cioburi și praf. Odinioară, își descălțase condurii la ușa sufletului unui Om. Pierduse. Trebuia să rămână încălțată. Zânele îi spuseseră ce mizerie e în sufletele de pe pământ, cât noroi poartă cu ele, câtă putreziciune și frustrări. Dar Ea îl întâlnise când stelele își dăduseră mâna, Ea îi văzuse punctul luminos de pe umăr, așa cum o învățaseră bătrânii. Ea îi mângâiase partea stângă a ochilor și citise în ei…

Dacă ar fi întrebat-o cineva unde merge acum, așa, desculță nu ar fi putut decât să mai bea din licoarea aceea străvezie și să privească, cu ochii negri, piatra care i se amestecase în vene. Rămăsese un bulgăre de rocă doar, desenată în rândunele adânci.

I-a plăcut….i-a plăcut să îi vadă sângele amestecat în săruturi. Să îi fure toată sclipirea ochilor. Să se joace de-a viața, pe gâtul ei. Să îi ridice lumi pe care, cu o singură inflexiune a vocii să i le dărâme. Iar ea…aștepta. Îi promisese că are răbdare. Îl învăța din mers, cum dansează zânele. Îi arătase cheile lumii, dar el…își lăsase înțelepciunea în pragul vieții.

Ochii i se amestecară. Drumul care o ducea acum, pe străzile acelea prăfuite, mergea către soare. Se împiedică. Genunchii îi păstrau și acum urmele unei mai vechi răni, dintr-o vară târzie, în care fusese, cu gândul departe, deasupra mării. Acolo îi era slăbiciunea. Acolo își găsea refugiul. Acum nu mai putea să se întoarcă. Genunchiul îi sângera și el, aducându-i aminte de vechile ritualuri. Trebuia să lupte. Pentru Ea. Îi era așa de dor, încât nici măcar rănile acelea sângerânde nu-l mai puteau alina. Privi pentru o clipă piatra cea verde. Săpase adânc, cu ea, în trupul cel de carne. Pașii, de acum mai drepți, îi spuneau să o arunce. Trecu în fugă pe lângă un tomberon în care era convinsă că murise cineva. O clipă, își încetini mersul, gândindu-se că e locul perfect pentru o asemenea cicatrice. Trebuia să se termine. Degetele i se încleștară pe gâtul sticlei. Ochii turnau flăcări. Gâtul i se uscase.

Amețea. Maestrul îi spusese să se uite în sus. Mereu, în același loc. Trebuia să lupte. Îl iubea. Dar o așteptau ai ei și trecuse destulă vreme în care amestecase vinul cu absintul, nisipul cu sângele, verdele cu lumina. Crestase în carnea ei, un drum care nu avea decât un singur sens. Mergea pe el, de acum. Își privi mâna însângerată. Din piept, fumul gros acoperea strada. Era singură. Piatra dispăruse. În locul ei purta de-acum, tatuate, semnele trecerii ei vremelnice pe pământ.  Vor mai trece însă multe vieți până când el se va împiedica de același prag, unde își va regăsi înțelepciunea. Îl recunoscuse.