Timpul e doar o păcăleală ieftină cu gust de riduri îmbibate în clipe. Timpul e o casetă goală, care te părăsește exact când îți e lumea mai dragă, mai aproape sau…de multe ori, mai familiară. Timpul e o măsură de trotuar, a unei domnișoare trezită peste noapte, vampă ireală.

De ce scriu despre Timp, într-o postare care se numește Jurnal? Pentru că, așa cum știi, blogul ăsta e ceva al dracu de personal. Pe care mâine am să îl închid. Sau nu. Din care tu nu vei mai citit un rând. Sau, poate, pe toate de aici încolo. E tot o chestie de timp. Acela despre care îmi spuneai că îl deținem amândoi, într-un absolut universal, dar mult prea fragil.

Uite…de exemplu tu chiar crezi că mai ai timp. Eu..pentru mine, știu că al meu abia a început. Ce nu știi tu iar eu nu cred este dacă vom mai putea împărți oare, ce ne-a mai rămas din absolutul cu care altădată îmi pictai ochii. Dimineața, cel puțin.

Am învățat să nu mai cred. Probabil, îmi lipsea asta. Încă o lecție venită de la un bărbat. Am învățat că, dincolo de tot ce iubesc și mi-e mai drag pe lumea asta, trebuie să mă iubesc și mă iubesc mai mult pe mine. Iar asta, numai un om la care, odinioară țineam enorm putea să mă învețe.

Vezi tu…a avut destul timp. Un timp pe care, așa cum zicea azi, l-a folosit cum s-a priceput mai bine. Sau..mai rău. Nu asta e important. Toți greșim sau credem că facem bine ceea ce facem. În schimb, timpul ne spune întotdeauna care variantă e cea corectă.

O altă lecție de mult prea curând e…fragilitatea. Dar Jurnalul ăsta nu poate suporta două mari adevăruri în același timp, cum numai eu le pot trăi simultan, pe amândouă. Așa că am să scriu despre lecția asta, altădată, după ce ziua de astăzi se va fi așezat…într-o cutie nouă.

Aș fi vrut astăzi să răspund la prima întrebare, exact așa cum am visat de mii de ori în lunile astea. Aveam fiecare respirație, fiecare bătaie de inimă dozată perfect și pregătită îndelung pentru răspunsul ăsta. Și mă oftic că nu am răspuns așa cum mi-am propus. Nu pentru că nu am putut. Puterea nu mai e demult o redută care trebuie cucerită. Ci pentru că nu am vrut. Și asta mă oftică al dracu de tare.

Întrebarea e..de ce nu am vrut? Aș putea răspunde la asta..instant. Dar, în cazul ăsta, unde ar mai fi misterul? Imprevizibilul? Glumesc. E doar o chestie de Timp. Acela pe care tu nu știi, iar eu încă nu cred că îl vom putea împărți…

PS: Știu că te așteptai să scriu. Sper că ți-a plăcut.