Cumva ar trebui să meargă. Să îmi alerge degetele pe taste, peste coli nescrise, peste orice urmă de renunțare cotidiană. Mă încăpățânez să vreau. Să simt. Să pot. Deși nu prea înțeleg de ce trebuie să fie așa. Pasiunile ar trebui să meargă mână în mână cu inspirația, ar trebui să vină așa, ca o adiere, ca un val leneș de vară, de mare transformată într-o farfurie cu supă caldă, ar trebui să se trântească în fața ta precum valul acela care, la o primă vedere ai spune că e format din cea mai ușoară spumă, dar, la final, vezi cu câtă forță se predă țărmului, de parcă ar fi călătorit de la marginea lumii, până aici, doar ca să ridice steagul alb, a renunțare.

Dar nu, lucrurile nu-s niciodată simple. Valul ăsta de pasiuni se contorsionează, se răzvrătește, încremenește într-un dig culmea, nou săpat doar ca să protejeze vezi doamne, țărmul de valuri nepoftite. Cine o fi inventat și tâmpenia asta, nu știu. Auzi, să protejezi țărmul de idei. E drept, valurile pot aduce și tot felul de reziduuri aruncate în apă de oricine care nu știe să prețuiască o…apă.

Uite cât de ușor alerg aici, cu sufletul la gură, de parcă mă mână din urmă toate hoardele orientului. Oare bariera asta a profunzimii literare e chiar așa de greu de trecut încât nu vrea nici tăiată să lase degetele celor avizi de cunoaștere să treacă de ea, decât atunci când vrea ea? Nu ar trebui să fie așa. Un căutător ar trebui să aibă drumul așternut, chiar dacă întâlnește piedici la tot pasul. HM! Ce revelație….piedici ziceam? Tocmai am făcut cunoștință cu ele! Ar trebui să mă bucur oare?

Poate da, poate nu. Dar eu mă încrâncenez, să știți. Mă înverșunez să le trec, să dau cu coarnele în ziduri, chiar dacă mi le-a mai tocit un pic viața, să sparg geamuri numai uitându-mă la ele. Voi trece peste piedicile astea și îmi voi alerga iarăși și voința, și gândurile și degetele și picioarele și focurile pe cărările mele dragi. Așa cum mi-a fost scris să fie! Așa cum știu că este, defapt, dincolo!