Requiem for a dream

O goana nebuna…tare nebuna. Ma ia si ma invarte asemenea frunzelor trase de roti, pe soselele insorite. Doar ca goana mea nu seamana deloc cu cea a frunzelor de toamna. Pentru ca ele danseaza, un ritm nesfarsit si cadentat, ce imprastie liniste si culoare. Imi este drag sa fac lucrurile in liniste dar nu stiu din ce nevoie anume, am ales mereu nelinistea…

Si poate ca in seara asta, linistea m-a mai cuprins caci o aduce o magica paleta de sarbatoare. Poate. Sau poate ca toate in juru-mi s-au gandit sa taca in sfarsit ca sa-mi pot auzi si eu degetele atingand clapele muzicii mele dragi. Asa tare imi place sa scriu si asa de rar o fac…

Imi amintesc ca acum ceva zile eram intr-un restaurant… unde dupa foarte multa vreme am auzit o voce draga in telefon. Multi ar spune prea draga. Eu nu ma pronunt. Mie imi este draga de la inceputul vremii si atat.  Eh si cate as fi vrut sa-i spun…si cate ar fi fost de spus…dar nu stiu cum, exact ca goana frunzelor rupta de franele greoaie ale masinilor, mi se opresc mereu vorbele. Stiu de ani buni ca trebuia sa las in urma ceva temeri, stiu de si mai multi ani buni ca ceva nu stie desi ar fi trebuit. Dar toate tac. Si toate se opresc la auzul acelei voci. Parca nu mai e nevoie de nimic. Si parca, nu stiu de unde, dar pare ca stie totul. Si atat.

Acelasi restaurant mi-a adus in fata ochilor, un alt scenariu. La distanta de vreo doua mese, doi batrani uitati de vreme. Ea, privind in gol…undeva dincolo de realitatea umana. Vorbea deja o alta limba, tacand a resemnare. El… cu miscari lente, ii pregatea masa. In bolul de supa rupea bucati de paine, pe care le amesteca incet, cu lichidul cald. Adauga un brat de patrunjel, pentru ca la acea varsta ce ar mai fi mai important decat amintirea tineretii si o tona de vitamine? Ea inca privea in gol… Ii aranja in poale un servet, trase masa mai aproape de ea… ii aduse si bolul cu supa cat mai aproape, il impaturi efectiv in servetele, apoi, tot cu miscari lente….aceeasi operatiune si pentru el. Si toate in liniste se faceau. Nu stiu de ce, dar nu-mi luam ochii de la ei. Nu ma gandeam decat ca se racise toata mancarea, ca eu nu as fi avut atata rabdare, ca nu e corect sa fie asa de trist…Cand totul a fost pregatit, ea ridica incet mana. Cu aceeasi privire trecuta de fiinta, duse mana spre lingura…. O ridica incet si o duse la gura…dar supa din lingura era demult inapoi in bol. Mi s-a taiat respiratia….Un  tremur mai freetic decat al degetelor ei uitate de vreme m-a cuprins.

Si la un moment dat…mi-am dat seama ca acea caldura din bolul de supa se transferase mie, rostogolindu-se pe obrajii mei. Era un alt spatiu. O alta realitate atat de departe mie…Si nu pentru ca nu m-am gandit niciodata cum va fi la vremea aceea. Ci tocmai pentru ca altadata mi-o imaginam detaliat si totusi, niciodata nu vazusem atata dragoste si rabdare in anumite gesturi de peste vreme. Durea al dracu de tare. Si nu vroiam asta. Asa ca mi-am mutat privirea…dincolo de masa celor doi batranei, amintindu-mi de vocea din telefon. Zambeam printre lacrimi pentru ca stiam…stiam mult prea bine de acum.

Mi-ar fi placut sa pot scrie mai mult…dar mai mult decat ce? Decat simt? Decat stiu? Hm. Poate prea pretentioasa pentru lumea asta sunt. Poate asa am fost si atunci. Dar cand toate astea se inchid, asemenea perdelei de pe scena, raman intr-o liniste ce ma duce doar inapoi in timp… nu vad inainte decat foarte rar. Si desi nu ar trebui sa sperie pe nimeni, totusi pe mine ma sperie, pentru ca multe s-au inchis in fata mea decand am uitat…Lumina.

Poate ar fi trebuit sa mai raman pret de cateva secunde cu privirea legata de acea scena. Dar nu timpul nu m-a lasat. Cum nu timpul mi-a inghetat vorbele. Eu mi-am taiat din avant…din trairi…alergand.

Din alte vremi…din alte locuri…

Pravalia cu carti

Asa fericita sunt ca aici nu trebuie sa scriu cu diacritice…in ultima vreme numai cu diacritice am fost nevoita sa scriu si asa ma bucur ca acum imi alearga degetele pe taste fara poticneli, fara sa caut literele speciale si tot asa. 

Defapt, vroiam sa spun ca ma bucur ca pot scrie chiar si in goana despre un loc special pe care l-am descoperit acum cateva luni dar in care pana astazi nu am reusit sa zabovesc foarte mult. Se numeste “Pravalia cu carti”…un fel de Carturesti la malul marii, in care poti sta cat e ziua de lunga daca vrei, ascultand muzica relaxanta, citind tot felul de titluri si pagini care mai de care mai interesante si savurand un ceai delicios. Azi am avut chef de un ceai interesant, un cocktail de fructe aterizat tocmai din Hawaii si, in asteptarea partenerei mele de conversatie, am putut sa citesc cateva randuri din: Jocul cu Margelele de sticla, Maestrul si margareta, Tehnici Zen, scrierile pline de intelepciune in proza ale lui Lucian Blaga…

Asta pana sa cunosc o doamna psiholog  atat de faina cum rar imi este dat sa intalnesc…desi zilnic cunosc o gramada de oameni…si brusc timpul a fost iarasi insuficient, mai ales ca ma dusesem in interes profesional acolo, brusc iarasi s-a deschis o alta lume plina de magie, spiritualitate, discutii istorice si despre tot felul de locuri, tehnici de comunicare si..ochi verzi. Oare de ce psihologii au in general culoarea deschisa a ochilor? Ce abilitati se ascund in spatele lor, si cum pot ele sa scoata exact ce trebuie de la interlocutor? Sincer, am multe intrebari pe tema asta dar stiu ca mi-a ramas cel mai tare in minte combinatia de zambete, conversatie in surdina, ochi verzi, ceai cu arome de soare si ape albastre si multa, multa liniste. O tinerete fara batranete asa cum as denumi o astfel de prezenta cu care cu siguranta voi savura si restul de arome delicioase ale Pravaliei cu Carti, alergand mental printre rafturile ticsite cu bunatati literare, asa cum odinioara, gemeau si rafturile bunicilor, pline de borcane de dulceata.

O dulce simfonie de ganduri a fost intalnirea aceea. A ramas in urma un parfum diafan de primavara, impletit cu atingerea suava a inspiratiei, adunata, sfioasa si tacuta, privind oaches de pe rafturi.

Trilogia Îngerului – Actul doi

Cândva, îmi pieptănai privirea, cu gene de Lumină.

Cândva, degetele tale atingeau slovele mele, într -un dans nesfârşit. Înlănţuiţi trăiam, la nesfârşit credeam eu.

Dar tot cândva, un pahar a lasat în urma ta, licori cu gust de fum. Iarna devenise un vuiet interminabil de roţi arzând carne nevinovată. Îngheţaseră pe ramuri păsările peniţei mele. Şi nici soarele nu mai era la fel. Nici perdeaua în care se scaldă acum nestingherite stelele nu mai stătea la locul ei.

Întoarse de-a-ndoaselea, clipirile irisului musteau în tăcere. De ce taci, am intrebat într-o zi Îngerul?

Pentru că respiraţia ta croşetează acum norii în vălătuci de furtună. Ai uitat să naşti Lumina.

Candva, îmi pieptănai Lumina. Cu gene de privire. 

Ganduri

De ceva vreme am in fata casei trei plopi. Pana azi nu mi-am dat seama ca sunt un fel de paznici. Si tot pana astazi nu m-am gandit la timp. Eu, cea vesnic in criza de timp, tocmai eu nu m-am gandit ca dincolo de mahnirea cu care mi-am trecut multe dintre zile in vara asta exista si altceva…ceva mult mai adanc, ceva mai viu decat aceasta scurgere a unei vremi fara de rost.

Am avut mult timp vara asta. Timp sa vad cum se ridica soarele, cum incalzeste si cum se duce la culcare. Timp sa sesizez tipatul pescarusilor si timp sa ciulesc urechile la luna lor de tacere.  Stiu cum se aduna la masa, stiu cum se cheama unii pe altii acolo unde singuratatea nu isi are locul, stiu cand se cearta pe mancare sau cand isi impart fiecare pestisor. Am avut timp sa-mi definitivez o seama de proiecte la soare, intr-un zgomot fara oprire, dar totusi, am avut timp sa ridic ochii si sa aud pescarusii.

Pana azi m-am intrebat care e rostul plopilor astora in fata curtii mele. Inca ma mai intreb, desi fiind cam singurii de pe strada, e clar ca pazeau ceava. In plus, ei au fost masura timpului meu. Cu ajutorul lor mi-am masurat amintirile despre podgoriile de la Jidvei, despre graurii alungati cu pusca si despre goana unui microbuz care ma ducea cand se ineca soarele in desisul dealurilor. Si tot cu ajutorul lor am inceput sa simt dorul de verile de acasa, de fereastra bucatariei si pervazul de pe care priveam parcul din fata blocului, de aerul noptilor impletit cu fumul tigarilor de altadata. Frumoase zile de vara/toamna, frumoasa toamna. 

Tot plopii mi-au amintit si de mahnirea ca nu am reusit sa mai plec nicaieri toamna asta sa surprind rochia multicolora a frunzelor. Ador toamna si nu pentru ca are legatura cu ceva perioada din viata mea. O ador pentru ca ma identific cu viata ei, cu ciclul ei care vorbeste despre ciclicitatea timpului si a altei vieti.  Tot plopii astia trei m-au ajutat sa tin bine de amintirile cu frunzele galbene rostogolite de rotile masinii…

E inca soare la malul marii. Un soare care nu mai aminteste deloc de cel de asta vara. In schimb, imi intinde razele catre siguranta. Catre intelegere si respect. Catre curaj… si numai privindu-l cum se joaca cu lumina lui printre frunzele plopilor din fata casei, parca mi se opreste timpul in loc. Parca am din nou aripi sa scriu, parca pot zbura deasupra lor si deasupra lumii fara sa-i mai aud rautatile. Parca respir altfel in lumina asta. 

Stiu, vor veni si acele zile cand plopii astia vor aminti greoi a Bacovia dar nu vor fi infinite zilele acelea. Vantul va suiera nervos si va agita valurile. Va spulbera in trecerea lui, orice urma de petec albastru in lumina soarelui. Dar si toate acestea vor trece. Fac parte tot din viata si din ciclicitatea ei. Pana la urma, viata se scrie din capitole…iar acum este randul marii!

Tabloul lui Dumnezeu

Mereu in intuneric… o pana ce scrijeleste adanc o coala alba. O culoare intinsa cu degetele, pe o panza la fel de alba. Cine esti? M-a intrebat curioasa pana. Sunt cea care va da viata cuvintelor tale. Culoarea insa, stia cine este el. O folosise de atea ori in vis. Ii infipse de atatea ori radacinile in panza calda incat nu se mai mira ca exista.

De undeva din noapte, o bataie de aripi scruta cerul de smoala. Si, pentru o secunda, aripile acelea au fost privite, de la ferestre diferite, de aceiasi ochi. Un ochi de pana si… ochiul culorii. Si mai adanc in noapte, Batranul Pictor isi asterne tablourile pe jos. Munti si ape, stele si oameni. Toate acolo, la picioarele Lui. Lipsea ceva. Imprejur, toti dansau ametitor, sub muzica stelelor. Dar dincolo de ei, lipsea…. Sufletul Lumii. Cum uitase tocmai de el?

Batranul Pictor, hotaraste ca Sufletul Lumii sa se nasca. Din inaltul cerului, ia o pana din aripile unui inger. Din focul astrelor, stoarce culoarea. Picura peste nori, iar din ceruri incep sa curga in valuri adanci… cuvinte si forme. Pene si culori.

Duse de vant, calatorind prin infinit, strabatand galaxii uitate de vreme, pana si culoarea vad in acelasi timp, lumina. Se indreapta spre ea, alergand ametitor. S-au intalnit. O pana purtata pe aripi  de vantul cosmic si o culoare, nascuta din muzica astrelor.

Batranul pictor zambeste. Stie ca Sufletul Lumii va respira prima data, datorita lor. Si pana incepe sa astearna rauri involburate, creste ascutite, libertate si zbor. Culoarea bradzeaza orizonturi, da forma gandurilor si viata plopilor.

Intr-o zi insa, pana, purtata de vant, trece in zbor peste pelicula uscata a culorii. Aparent, isi pierduse stralucirea, dar pana vazu, dincolo de crusta aceea, focul culorii. Era acolo, mocnea si astepta sa se inalte iarasi peste universuri.

A fost de ajuns ca Batranul Pictor sa trimita pana, intr-un zbor usor, purtata de vant si lumina stelelor, pe deasupra culorii. Crusta s-a spart si culoarea curgea acum in valuri amestecand raurile involburate cu forma gandurilor, crestele muntilor cu viata plopilor, libertatea si zborul, pierdut in orizont.

Din focul culorii si muzica acelei pene s-a nascut sufletul Lumii. Batranul Pictor zambeste multumit. Oamenii, stelele, muntii, apele repezi si involburate, lumina, ingerii, norii, culorile, zborul, toate acum, puteau sa simta. Pentru ca peste toate, Batranul Pictor, suflase sufletul Lumii. 

Trilogia Îngerului – Actul I

Vedeam de la fereastra ta.
Lumea în culori.
Parcă cerul nu mai avea,
tonuri de gri,
ci vânt, în mori.

Şi tot de la fereastră eu vedeam,
O aripă de înger, în zbor spre infinit.
De parcă lumea subit se împărţea,
În ochii tăi şi zâmbetul unui chibrit.

Stăteam privind în întuneric,
Un colţ de lume tremurând,
Arzândă.
Şi-n vraja timpului vremelnic,
O singură silabă,
Nedespărţită,
Cântă.

Era un vechi refren,
În psalmii mării tălmăcit,
Când cioburi din fereastra ta,
În zbor,
Peste pământ s-au răspândit.

Iar oamenii,
Cei fără Dumnezeu de-acum,
Te tot priveau, ca pe un zeu uitat,
Căci din fereastra ta de sus, din asfinţit,
O singură fărâmă, în ochi lor le-a intrat.
Şi-ţi tot cântau şi ţie osanale,
Ofrande-nmiresmau tălpile tale,
În imnuri glorioase te slăveau pe tine,
Iar eu priveam
De la fereastra ta,
Privindu-mă pe mine.

Şi aş fi stat aşa,
În bezna luminoasă,
O vreme mult prea mare,
Un pic cam friguroasă,
De n-aş fi scrijelit
Cu-acelaşi vechi chibrit,
Pe sticla rece,
Numele,
De ochiul meu iubit.

Atunci,
Toţi cei cu ciob în ochi se deşteptară,
Văzură şi fereastra şi vazură vremea de afară…

Trecuseră ani mulţi, privind de la fereastră,
Nedesluşita lume încâlcită, în fereastra noastră…

 

 

Pentru Tine!

Vesnicie

Pagani, crestini, chiar toti la fel. Aveau o soarta de-aparat, un tel.
Ce s-a-ntamplat de-atunci? Acelasi port il mai avem, acelasi sange… si poate numai limba s-a schimbat, caci aprigi la manie, inca suntem.

In schimb, semeti nu stam ci ne plecam amarul, in fiecare zi, rotim incet pumnalul, in sufletele alor nostri si in noi. Nu suntem daci, ci numai umbre, cerand un alt razboi.

Si astazi stau in fata dumneavoastra sa va vorbesc despre a noastra soarta. Despre un brav popor, din zei coboratori, ce numai mortii, pe acest pamant, ii sunt datori. V-as spune in cuvinte-alese enigme si istorii ce nu pot fi sterse, v-as spune cum Oroles timpu’ intorcea, cum Burebista, calusii Romei ii punea. V-as spune despre fiecare om de tarini cum isi ascute sica in trupuri de barbari si-as mai putea sa povestesc de datini, lasate de strabuni, cu leac, de ani.

Nimic din toate astea nu v-ar ramane-n minte, nimic nu ati rosti ca si aducere aminte. Drept care vreau sa va vorbesc rastit despre un pui de dac cu suflet ratacit.

Cum se ridica din al colbului argint, cum galopeaza codrii, in gand calatorind, cum isi afunda cusma pe frunte tot mai rar, cum tace zi de zi, punandu-si singur pietre de hotar. Puiul de dac mocneste in durere, ceva din el tot tace si ceva tot piere, caci este dac si mandru, ostean nepretuit ce timpu-i nu ajunge sa plece-n asfintit.

Si tot ce face zi de zi, duce pe-un drum pe care se fereste inca-al intalni. Uita de tara, de neam si de pamant si-n lucruri tot marunte se adanceste, ratacind.

Puiul de dac are in gand un singur tel, prin tot ce face insa, sa ramana el, asa ca drumu-i nu anevoios ci greu din cale-afara, atunci cand dacul din-launtru vrea sa iasa la iveala. Si-n pas de nestiinta pleca iar, prin munti si vai si codrii fara de hotar, isi cauta aceeasi soarta fara pata, pe care-o-mbratisase in vointa, altadata. Si tot din juru-i ii rosteste taine, iar dacul cel inchis azi nu mai doarme. Caci codrii indesati si stancile din pietre ii rascolesc menirea, ca vantul cel din plete.

Asa ca dacul pui sau numai renascut, astazi va prinde glas si hotarare-n pumn. Isi tot alege drumul caci stie de-unde-i firea si neamul sau cel sfant ii cere iarasi intregirea. Incet si cu sfiala se ridica, apuca-n mana dreapta, neobosita sica. Si cusma scuturata din colbul cel mai fin si vorba apasata, ne-inecata-n vin.

E neam de dac cu pieptu-un vant, e ultima silaba rascolita in cuvant, fiu al tarii si al unui vechi popor, puiul de dac e astazi, zeu nemuritor!

Si-n fiecare de s-ar ridica un pui de dac, luandu-si cusma sa, voi sti ca rostu-acestei carti, lumina-si va afla, caci neamul meu cel dac, din colb s-o ridica. Va voi asterne la picioare, o fila trista dintr-o carte foarte mare. Povestea noastra, a dacilor neobositi ce-n fiecare noapte luptam sa fim uniti! E fila rupta, poveste incalcita dar fiecare dintre voi, de vrea, n-o va lasa oprita. Puneti din suflet o bucatica fiecare ca neamul ast’ cel vechi sa aiba iar nascare. Fiti voi cei care, din mosi si din stramosi va amintiti si datini si cat erau frumosi. Nu ii lasati iar prada uitarii cele grele ci aplecati-va si scrieti, o alta fila-a cartii mele!

Sunt neamul vostru cel de daci, si sunteti sange dintr-o jertfa infinita. Ridica-te acum popor ratacitor, ce taci, ridica-te si scrie destinul fara sita!

Fiti iarasi mandri si semeti si voi, fiti dacii liberi, nu ingenunchiati in noroi, fiti pavaza, fiti scut si sabie taioasa, fiti sange care fierbe si dragoste de casa! Fiti marturie celor ce-asteapta un cuvant, fiti izvor care plange pentru al Daciei pamant, fiti nerostire-n taina si pas tot apasat, fiti dacii renascuti, cu sufletul curat!

Copyright: Fotografie prezenta in expozitia “Sarmizegetusa Regia in imagini”, Bucuresti, 2011, versurile semnate Clarisa Iordache, reprezinta discursul tinut la Ploiesti in 2008, cu ocazia lansarii volumului de versuri “De Sabie si Neam”.

Legământ

Am să te privesc.
Cu ochii neadormiţi ai cetinei înalte
Cu inima celui obosit de drumul nesfârşit.
Către inima sa.

Am să te privesc,
Cu cerul infinit deasupra capetelor neîncoronate
Cu gândul nedesluşit
Care mă duce către privirea ta.

Am să te privesc din înalt, din măruntaiele pământului şi de la malul învolburat
Cu liniştea unui pescaruş ţipându-şi necontenit, visul.
Am să te privesc, aşa cum numai tu
Ştii că pot privi, Paradisul.

Am să te privesc venind, plecând şi rămânând.
Cu zambetul stelelor ce guvernează universul.
Am să te privesc aterizând şi iarăşi decolând
Pentru ca în final, să-ţi privesc necontenit…mersul.

Am să te privesc, cu glasul şoptit, la poalele nopţii
Trecând împreună, de mână, prin ceţurile vieţii
Iar când vom trece la final, hotarele sorţii

Mă vei privi iubind, te voi privi sperând,
În Lumina dimineţii,
Asa cum fac Dreptii…