Vreau sa vizitez Manhattan-ul noaptea. Din goana unui Yellow Cab.
Latest Entries »
Check this out: mananc si scriu despre moarte. Cata imaturitate ar zice unii…
Asa e. Credeti ce vreti. Voi, astia care le stiti pe toate si judecati toate. Eu una, care mi-am ingropat cele mai dragi fiinte, ramanand o vreme ca si singura cuc pe lume. Eu, cea care i-am tinut mamei mele maduva osoasa in maini, eu cea care isi injecta cea mai draga fiinta cu medicamente intravenoase care ii mai agatau viata de un fir..eu mananc acum si scriu despre moarte. Eu care mi-am ingropat iubirea de N ori si am dezgropat-o mai vie…apropo: stiti cum e? Voi astia ce va apucati sa dati verdicte despre oamenii pe care nu-i cunoasteti?
De ceva vreme incoace asociez mirosul multor lumanari cu moartea. Nu stiu de ce. Dar lumanarile miros a moarte pentru mine. Poate si pentru ca, de cele mai multe ori, am vazut multe lumanari aprinse doar la inmormantari. E drept ca si la Meteora am vazut sute de lumanari arzand impreuna si nu pentru morti, dar Meteora e dintr-un alt film acum.
Se fac sase luni acum decand cineva drag mie a fost evident ingropat. Si eu inca imi simt in nari mirosul de lumanari. A fost ciudat atunci. Lumea ma privea ca pe o…renegata…dar nimeni nu a reusit in ultimile clipe sa fie macar cu sufletul asa aproape de omul ala cat am fost eu. Aceleasi fete pline de mahnire, aparenta durere si fatarnicia caracteristica. Mi-e greata de asta. Dar unii asa stiu sa functioneze. Sa aprinda tone de lumanari si sa apara afectati de piedere, pentru ca mai apoi, sa aiba inca sase luni din ce-si hrani orgoliul.
Si atunci ma uitam la lumanari. Puse intr-o curte ce mi se parea sufocanta, desi o stiu decand eram mica. Cumva, desi prin omisiune, am crescut in curtea aia. Imi amintesc perfect anumite detalii. Nu erau lumanri pe atunci. Si nici nu trecusera 28 de ani decand un alt om drag mie a ramas doar in flacara lumanarilor.
Imi plac lumanarile. Desi niciodata nu stii ce ascund. Acum insa..orice lumanare alaturata alteia..miroase a moarte. Apropo. Am terminat de mancat. Cand o sa fie lumea asta intoarsa pe dos, catre normalitate? Normalitatea aia in care sa nu imi mai fie frica sa scriu pana si aici ce gandesc, ca niste anormali sa nu ma mai judece? Normalitatea aia in care fiecare sa va vedeti de treburile voastre, pentru ca si altii sa traiasca linistiti intr-o lume reala nu iluzorie ca a voastra?
Apropo de asta: iubesc un om pentru care normalitatea dupa care functionati voi ar fi total data peste cap. Si nu il iubesc pentru ca nu mai am alta varianta sau pentru ca am luat-o razna. Il iubesc pentru tot ceea ce este si poate fi si voi nu ati fost in stare sa vedeti niciodata la el. Il iubesc pentru ca stie sa nu fie fals ca voi si nu se complace in mizeria voastra de viata. Il iubesc pentru ca a ales sa nu fie in “randul lumii” cum ziceti voi. Voi astia care sunteti in randul lumii si va casatoriti din iubire vezi Doamne, ca mai apoi, tot din iubire sa inselati si sa va bateti nevestele. Voi astia care sunteti atat de in randul lumii incat va imbatati pana cadeti sub mese, uitand ca va privesc copiii in ochi. Voi astia care imprastiati copii pe pamant si apoi ii parasiti divortand, uitand ca sunteti in randul lumii si trebuie sa aveti grija de ei pana la moarte.
De asta il iubesc pe El. Pentru ca nu face nimic din toate cate sunt in randul lumii voastre. Si pentru ca dincolo de toate astea, este mai Om decat voi toti la un loc. Si m-am hotarat sa va spun toate astea pentru ca m-am hotarat sa nu mai tac, pastrand niste aparente care nu ma caracterizeaza si care fac parte doar din invataturile pe care mi le-ati dat.
Si da..mirosul de lumanari imi aminteste de moarte. Pentru ca moartea mie mi s-a infatisat mai real decat v-ar atinge pe voi vreodata. Pacat de voi…cei din randul unei lumi pe care eu nu o mai recunosc pentru ca nu mi-a apartinut niciodata.
“Lumea se invarte odata cu mine si nimic din ce-i al lumii, nu-mi mai apartine”…
Era tarziu. Prea tarziu ca sa mai poata descheia inca un nasture de la camasa rosie. Pantofii o strangeau infiorator de tare. Uitase cum e sa simta durerea tocurilor in fiecare pas. Statea dreapta, asa cum odinioara, calca peste cadavre si se uita undeva in lumina difuza, jucandu-se cu rotocoalele de fum. Ii placea sa fumeze. Asa isi ascundea si mai tare misterul. Care mister? Pai dincolo de rujul rosu, unghiile taiate drept si lacuite, dincolo de fusta office care lasa se i se intrevada dantela portjartierului, ea era altcineva.
Gandul i-a fost intrerupt de rasul zgolomos al celor trei barbati de la masa vecina, care se uitau de ore bune insistent catre ea. O plictiseau destul de tare momentele de genul acesta. Stia cat e de frumoasa si totusi, nu se putea stapani sa nu trezeasca pasiuni. Oare de ce? Ce nevoie avea sa simta caldura privirilor murdare asupra ei? Niciuna. Dar doar asa isi confirma slabiciunea masculina. Numai asa.
Dar acum era prea tarziu pentru toate astea. A ales sa mearga singura in cuibul de viespi, tocmai ca sa le poata infrunta fara sa clipeasca. Simtea tensiunea plutind mai ceva ca fumul tigarii si alungand mirosul de tutun, inlocuit de testosteron. Era singura culoare rosie din local. Si pana si celelalte femei o priveau pline de invidie. Ei nu-i pasa. Se uita fix in ochii tuturor. le stia povestile. Le citise demult vinovatiile si suferintele. Fiecare primise ce merita. Numai ea, astepta dincolo de toti si toate. Zambea frumos domnilor de la masa din fata. Inclina usor capul doamnelor care credeau ca sunt stapanele inimilor masculilor pe care ii legasera de ele. Ea stia mult prea bine cat se inselau. Dar nu era nimic in dreptul ei sa judece asta.
Aparentele inseala draga mea….asa spunea de fiecare data cand privirile insistente ale unei femei ii incheiau mult prea deschisii nasturi de la camasa rosie. Dar atunci…fix atunci..in localul invaluit de fumul testosteronic..nicio aparenta nu era inselatoare.
Locul din fata barului fusese ocupat. Cum Dumnezeu sa se aseze cineva exact pe locul ei? Toti stiau de acolo ca acela era locul ei preferat. Numai un strain putea sa faca o astfel de greseala. De acolo putea analiza lumea. De acolo era privita si alintata si dezmierdata, de privirile infometate ale celorlalti. Da..numai un strain nu stia de locul ei. Sau o straina.
Rochie de matase, galben-aurie, cu unde metalice. Pantofi scumpi. Mult prea scumpi pentru un astfel de gest. Spatele gol. Un Glenfiddich mult prea vechi pentru o astfel de seara. Multa gheata. Unghii rosii si un albastru mai mult decat infinit in priviri. Parfumul…..acaparase tot in jur. Inclusiv privirile ei. Si cu toate astea, barbatii nu isi rasuceau capul catre bar. Ramasesera la camasa rosie si portjartierul negru dantelat. Dar ea….cealalta ea isi simtea spatele arzand in focurile unei priviri necunoscute. Nu..nu era privirea unui barbat. Dar cum oare o femeie sa rascoleasca atat de intens?
Dupa cateva pahare, Glenfiddish evident de data asta pentru amandoua…rochia galbena se odihnea ravasita pe holul camerei de hotel. Iar pantofii cu toc cui, portjartierul negru si parfumul ametitor fugisera care incotro.
- Imi place aroma sarutului tau imbibat in alcool, imi spuse.
- Iar mie imi plac sfarcurile tale imbatate de savoarea gurii mele, i-am raspuns.
Ii placea sa fie desenata de conturul limbii mele, in orice directie a pielii. I-am crestat buzele, am invocat zeii pagani in amestecul urechii ei…mi-am plimbat amaraciunile si trecutul pe pielea neteda si moale…i- am ridicat coapsele obraznice pana aproape de desavarsire cu muzica gurii mele…
Ea mi-a raspuns intorcandu-se pe spate, lasandu-si parul peste coapsele mele. Saruturile ii erau usoare, ca o adiere, dar ochii si foamea privirii imi devorau toata feminitatea cu o amorteala fatidica, ducandu-ma inspre nori, invaluita in parfum de tigara. Am tipat de placere. Mai tare decat cu orice barbat. ………..
Deschid ochii. Ma incrunt la ivirea rotocoalelor de fum. Parca plecasem de la bar..gandesc eu. A! Da, parca nu plecasem singura. Hmmm unde oare mi-o fi fost capul? Dar pantofii? Of…camasa mi-e deja mototolita, arucata pe fotoliu. Ea ma priveste atent. Nu am observat ca ma privea.
- Ai niste sani frumosi imi spune. Periculos de frumosi.
Zambesc.
- Iar gura ta face minuni sa stii, ii raspund. Pacat insa ca stie sa taca asa de mult.
Am inchis usa in urma mea. In poseta din piele de crocodil, aveam un bilet:
- Multumesc. Sa nu uiti! Rochia Galbena!
Usile liftului se inchid in urma mea. Inca imi simt intre coapse, zvacnirile dumnezeiestii ei guri. Imi privesc gatul muscat usor. Hm..nu a lasat urme. Perfect asa. Stie sa stea in umbra, gandesc.
- Unde ai fost aseara? Urma sa luam cina impreuna..doar era aniversarea noastra!
- Iarta-ma dragul meu.
- Bine, bine…dar unde ai fost?
- Iarta-ma, ma duc sa fac un dus. Nu-mi amintesc unde am fost…Nu-mi amintesc nimic.
las poseta sa cada neglijent, pe covor.
“Sa nu uiti”…rasuna literele incrustate pe foaia alba..mai alba decat pielea ei.
Într-o zi, îmi vei vedea ochii, scrijeliţi de trecerea zbuciumată a unor râuri. Îi vei privi mirat, ca şi cum luna, s-ar fi odihnit în ei, cu multe vieţi în urmă. Într-o zi îmi vei gusta crusta buzelor, arse de prea mult întuneric. Te vei împotmoli în cuvinte, încercând să le desluşeşti aroma.
Şi tot atunci, vei încerca să îmi prinzi, pe aripi de vânt, mâinile. Îţi vei întinde chingile sufletului să poţi atinge din zborul lor, Lumina. Pentru că într-o zi, tu vei ştii cât de mult ai pierdut, la jocul cu mărgelele de sticlă.
Vei zâmbi amar. În ropotul vârtejului tău, eu voi căuta, paharul liniştii. Nu otrava scursă de pe pereţii lui m-au făcut aşa. Şi nici orologiul mut care a spart în mii de cristale nisipul gândurilor tale. Nici măcar indiferenta privire de dincolo de veacuri nu m-au urnit din loc. Ci doar, am îmbătrânit…asteptandu-te.
În parcul cu picioare verzi, nu sunt nici trâmbiţe şi nici alei vechi, pietruite. Sunt numai fragede lalele, cadenţate, ce izul lor, îşi poartă, peste toate. În parcul cu picioare verzi, păşesc adesea printre pietre. Cu tălpile desculţe, în roua ne-ncepută, cu adânciri sfioase, în zgomot surd, de ciută.
Şi ca-ntr-un vers, ca într-o simfonie, desprinsă parcă din adânciri de valuri, în parcul cu picioare verzi, apar la miez de noapte, vechi balauri. Nu mai au forţă, nici flăcari nu mai pîrjolesc, bătăile de aripi, sunt numai amintire. Dar ei, de zeci de ani, la miez de noapte, işi poartă pe alei, poverile uitate. Un trecător târziu, ce paşii grei îşi numără, zărind cu coada ochiului, o umbră-ntr-un hamac, şi curios din fire, gândurile-şi adună, ţintindu-şi ochii umezi, spre umbra lui, cu drag.
Deodată, parcul cu-ale lui verzi picioare, tot tremură şi ninge, cu fulgi mari, rupţi din soare. Şi fiecare frunză, pe ramuri se agită, caci umbra şi vizitatotul, se văd, iar, pentru-o clipă. Şi ochi în ochi, balaur şi un om, işi spun preţ de o clipă, un basm, prins în pom. O plasă deasă, de vise ne-ncepute, ce acum mulţi, mulţi ani, de vânt au fost rupte. Şi preţ de-o clipă, nu mai mult, şi parcul, dar şi omul, şi fiara de demult, încremeniră, într-un surd tablou. Cât un nebun de pictor, să-l aştearnă într-un ou.
Şi peste timp, deşi a fost părere, în parcul cu picioare verzi, să vezi uimire! Acelaşi trecător, grăbit, din miez de noapte, se-mpiedică de-o umbră, ce-l privea dintr-un hamac, întinsă iar, pe spate.
“Bătrâna fiară, ce din timp, cu timpul ţeşi?”
“Te recunosc străine! Vezi urmele de paşi? Sunt încrustarea noastră, în ochiul trist al vremii. Odinioară, desparţite, în puterea iernii. Dar vezi tu, timpul, uitarea şi tabloul, au tălmăcit cărari în noapte, pentru tine, Omul. Eu am rămas, cu gândul să te ţin, cu flăcările stinse, să îţi aduc alin.”
“Ceilalţi balauri, cine sunt?”
“Voci stinse de demult. Nu sunt ai tăi dacă nu-i recunoşti voit. Sunt umbre vechi, pentru cei ce au ratacit….”
În parcul cu picioare verzi, când ninge pe alei cu flori de tei, un trecător grăbit şi umbra lui, stăteau să depene-amintiri, pe bancă, la poala nucului. Aşa, trecut şi viitor înceţosat, şi-au dat iar mâna, şi vremea au călcat. Pentru că, aici, în parcul cu picioare verzi, şi vis, şi umbre dar şi oameni, poţi oricând să pictezi.
O sa ne amintim doar ce am fost, nu ce vom fi, lingand aceleasi rani, din cioburile mintii.
Un gand, o lacrima uitata, o inima ce doar simtea odata.
Tacere! Spuse gandul dintr-o data! Cortina nu se lasa, iar frigul se ascunde, vorbele-ti ingheata, peste uitari prea multe! Tacere-am spus! Eu nu-imi inalt, cu aripa-mi ranita, uitarea printre brazi, ca tu sa fii ranita!
Eu iti aduc rastalmacire in cuvant, atunci cand tu, te tot grabesti sa urci, sa cazi, urcand! Tot eu iti invelesc si inima si Marea! Eu sunt al vietii, indelung cosmar: Uitarea!
Pe scarile din iarmaroc tu ma arunci si zaruri impletite-n mers rostogolesti in vechi spelunci. Te tot rotesti, te rasucesti in chin. De ce nu vezi ca leacul meu nu e venin? Mana-ti intind, apuc-o strans, caci eu, Uitarea, in vesnicie te-am adus.
Si ca mai ieri, gladiatori si printi, nevrednici astazi de-a purta nume de sfinti, asa si tu, biet chinuit de vreme, vei sta in loja ta, vrand ca uitarea sa te cheme. Cine esti tu? Doar un concept al mintii. O lacrima ce-n calea sortii, au pus-o ieri, parintii. De ce respiri? Si unde vrei s-ajungi? Cand ochii nu-ti inalti, decat in ale tale rugi?
Tacere vreau… aici si-n ochii-ti reci. Caci altfel, impacat, tu nicicand n-ai sa pleci.
Si vei vedea, ca peste timp, daca exista intr-o seara, zambetul tau, necontenit o sa apara…
O goana nebuna…tare nebuna. Ma ia si ma invarte asemenea frunzelor trase de roti, pe soselele insorite. Doar ca goana mea nu seamana deloc cu cea a frunzelor de toamna. Pentru ca ele danseaza, un ritm nesfarsit si cadentat, ce imprastie liniste si culoare. Imi este drag sa fac lucrurile in liniste dar nu stiu din ce nevoie anume, am ales mereu nelinistea…
Si poate ca in seara asta, linistea m-a mai cuprins caci o aduce o magica paleta de sarbatoare. Poate. Sau poate ca toate in juru-mi s-au gandit sa taca in sfarsit ca sa-mi pot auzi si eu degetele atingand clapele muzicii mele dragi. Asa tare imi place sa scriu si asa de rar o fac…
Imi amintesc ca acum ceva zile eram intr-un restaurant… unde dupa foarte multa vreme am auzit o voce draga in telefon. Multi ar spune prea draga. Eu nu ma pronunt. Mie imi este draga de la inceputul vremii si atat. Eh si cate as fi vrut sa-i spun…si cate ar fi fost de spus…dar nu stiu cum, exact ca goana frunzelor rupta de franele greoaie ale masinilor, mi se opresc mereu vorbele. Stiu de ani buni ca trebuia sa las in urma ceva temeri, stiu de si mai multi ani buni ca ceva nu stie desi ar fi trebuit. Dar toate tac. Si toate se opresc la auzul acelei voci. Parca nu mai e nevoie de nimic. Si parca, nu stiu de unde, dar pare ca stie totul. Si atat.
Acelasi restaurant mi-a adus in fata ochilor, un alt scenariu. La distanta de vreo doua mese, doi batrani uitati de vreme. Ea, privind in gol…undeva dincolo de realitatea umana. Vorbea deja o alta limba, tacand a resemnare. El… cu miscari lente, ii pregatea masa. In bolul de supa rupea bucati de paine, pe care le amesteca incet, cu lichidul cald. Adauga un brat de patrunjel, pentru ca la acea varsta ce ar mai fi mai important decat amintirea tineretii si o tona de vitamine? Ea inca privea in gol… Ii aranja in poale un servet, trase masa mai aproape de ea… ii aduse si bolul cu supa cat mai aproape, il impaturi efectiv in servetele, apoi, tot cu miscari lente….aceeasi operatiune si pentru el. Si toate in liniste se faceau. Nu stiu de ce, dar nu-mi luam ochii de la ei. Nu ma gandeam decat ca se racise toata mancarea, ca eu nu as fi avut atata rabdare, ca nu e corect sa fie asa de trist…Cand totul a fost pregatit, ea ridica incet mana. Cu aceeasi privire trecuta de fiinta, duse mana spre lingura…. O ridica incet si o duse la gura…dar supa din lingura era demult inapoi in bol. Mi s-a taiat respiratia….Un tremur mai freetic decat al degetelor ei uitate de vreme m-a cuprins.
Si la un moment dat…mi-am dat seama ca acea caldura din bolul de supa se transferase mie, rostogolindu-se pe obrajii mei. Era un alt spatiu. O alta realitate atat de departe mie…Si nu pentru ca nu m-am gandit niciodata cum va fi la vremea aceea. Ci tocmai pentru ca altadata mi-o imaginam detaliat si totusi, niciodata nu vazusem atata dragoste si rabdare in anumite gesturi de peste vreme. Durea al dracu de tare. Si nu vroiam asta. Asa ca mi-am mutat privirea…dincolo de masa celor doi batranei, amintindu-mi de vocea din telefon. Zambeam printre lacrimi pentru ca stiam…stiam mult prea bine de acum.
Mi-ar fi placut sa pot scrie mai mult…dar mai mult decat ce? Decat simt? Decat stiu? Hm. Poate prea pretentioasa pentru lumea asta sunt. Poate asa am fost si atunci. Dar cand toate astea se inchid, asemenea perdelei de pe scena, raman intr-o liniste ce ma duce doar inapoi in timp… nu vad inainte decat foarte rar. Si desi nu ar trebui sa sperie pe nimeni, totusi pe mine ma sperie, pentru ca multe s-au inchis in fata mea decand am uitat…Lumina.
Poate ar fi trebuit sa mai raman pret de cateva secunde cu privirea legata de acea scena. Dar nu timpul nu m-a lasat. Cum nu timpul mi-a inghetat vorbele. Eu mi-am taiat din avant…din trairi…alergand.
Asa fericita sunt ca aici nu trebuie sa scriu cu diacritice…in ultima vreme numai cu diacritice am fost nevoita sa scriu si asa ma bucur ca acum imi alearga degetele pe taste fara poticneli, fara sa caut literele speciale si tot asa.
Defapt, vroiam sa spun ca ma bucur ca pot scrie chiar si in goana despre un loc special pe care l-am descoperit acum cateva luni dar in care pana astazi nu am reusit sa zabovesc foarte mult. Se numeste “Pravalia cu carti”…un fel de Carturesti la malul marii, in care poti sta cat e ziua de lunga daca vrei, ascultand muzica relaxanta, citind tot felul de titluri si pagini care mai de care mai interesante si savurand un ceai delicios. Azi am avut chef de un ceai interesant, un cocktail de fructe aterizat tocmai din Hawaii si, in asteptarea partenerei mele de conversatie, am putut sa citesc cateva randuri din: Jocul cu Margelele de sticla, Maestrul si margareta, Tehnici Zen, scrierile pline de intelepciune in proza ale lui Lucian Blaga…
Asta pana sa cunosc o doamna psiholog atat de faina cum rar imi este dat sa intalnesc…desi zilnic cunosc o gramada de oameni…si brusc timpul a fost iarasi insuficient, mai ales ca ma dusesem in interes profesional acolo, brusc iarasi s-a deschis o alta lume plina de magie, spiritualitate, discutii istorice si despre tot felul de locuri, tehnici de comunicare si..ochi verzi. Oare de ce psihologii au in general culoarea deschisa a ochilor? Ce abilitati se ascund in spatele lor, si cum pot ele sa scoata exact ce trebuie de la interlocutor? Sincer, am multe intrebari pe tema asta dar stiu ca mi-a ramas cel mai tare in minte combinatia de zambete, conversatie in surdina, ochi verzi, ceai cu arome de soare si ape albastre si multa, multa liniste. O tinerete fara batranete asa cum as denumi o astfel de prezenta cu care cu siguranta voi savura si restul de arome delicioase ale Pravaliei cu Carti, alergand mental printre rafturile ticsite cu bunatati literare, asa cum odinioara, gemeau si rafturile bunicilor, pline de borcane de dulceata.
O dulce simfonie de ganduri a fost intalnirea aceea. A ramas in urma un parfum diafan de primavara, impletit cu atingerea suava a inspiratiei, adunata, sfioasa si tacuta, privind oaches de pe rafturi.
