Departe
De ce cand obosesc, oamenii arunca si se rastesc? De ce cand tace-un soare, noi ne prefacem ca el arde-n continuare? De ce cand lumea-i tulburata, din departari se-arunca vina toata? De ce de nicaieri un rost gasesc, numai atunci cand nu vreau sa privesc?
De ce e simplu sau frumos orice e ne-nteles sau tot pe dos? De ce e iarasi complicat, nimic din ce nu poate fi uitat? De ce-i lumina in culori, de ce e soare si de ce sunt nori, de ce ce liniste acum, de ce ma poticnesc cand pentru mine-ncepe un alt drum?
De ce strabat si lumi si galaxii, in goana vantului si a furtunii? De ce nu tac cand luna tace, de ce simt fiecare cautare ca pe-un pumn de ace? De ce ma-ntreb si nu gasesc raspuns la tot ce e firesc? De ce simt in lumina Ta, o lume ce as vrea sa fie-a mea?
De ce tot calc, de ce nu zbor, de ce-mi doresc doar amintiri ce dor? De ce urc pe poteci care coboara? De ce e miazanoapte cand e zi afara?
Apa noua!
Pasesc intr-o alta lume… e aici, o simt ca trebuie sa apara. Mi-e frica de ea. Nu stiu de ce, ca mi-am dorit toata viata sa traiesc in lumea asta. Acum e in fata mea… trebuie doar sa am curajul sa o imbratisez. Stiu ca ma asteapta. Asa cum am asteptat-o si eu atata amar de vreme.
Desculta. Intr-un parc oarecare. Sa fie oare cel din Alba Iulia? N-am mai fost acolo de trei ani. Mi-e dor. Mi-e dor sa-l vad pe Mihai. Mi-am promis ca anul acesta voi vizita Sala Unirii. Am sa ma duc acolo. Abia acum incep sa fac ce-mi doresc. Abia acum ma simt… eu.
Apa noua a inceput sa spele. Dureri si amintiri inca vii. Imi doresc sa uit acolo tot ce nu-mi foloseste. Sa nu le mai aduc cu mine inapoi. De fapt, imi doresc sa ma intorc altfel. Asa cum sunt eu. Cu toate ale mele si ale neamului meu, in mine.
Ma uit in oglinda. O oglinda ce-mi brazdeaza in fiecare zi chipul. S-a dus magia. S-a dus si furia. Si desertaciunea. Si neobosita disperare. S-au dus, lasand urme. Sunt ultimile clipe ale acestor urme. Simt asta. Simt ca e scris iarasi. Simt ca nu intgeleg. Si nu inteleg de ce simt ca mi-e teama. Asta am vrut. Am acum, dupa atata vreme. Dar mi-e frica.
Stiu de ce mi-e frica. Sa renunt la ce sunt acum. Fum. Mizerie. Deznadejde. Chin. Incruntare. Durere. Intrebare. Neputinta. Lasitate. Minciuna. Ignoranta. Nepasare. Haos. Teama. Intuneric. Praf.
Da, au fost atata timp in mine… e normal sa nu vreau sa reununt la ele. N-am sa stiu poate niciodata cat rau mi-au facut. Noroc ca exista apa noua. Si Iulia… cea din lumina alba.
Iar desculta. Si goala. Astept sa primesc curajul. De asta vreau sa-l vad pe Mihai. Cred ca de asta ma duc. De asta ma intorc in lumea misterioasa a stramosilor de acum mai bine de 2000 de ani. Sa ma caut. Sa ma regasesc. Sa ma gasesc, pe mine, cea adevarata. Stiu ca prin multimea aia de daci si romani, ma voi gasi.
Ma voi uita la mine, cu ochii mari, negri, ma voi privi uimita ceva vreme si nu voi spune nimic. Am sa trec prin fata mea, privindu-ma, uitandu-ma in ochii mei, pasind incet catre mine. Si atunci….
Se apropie o alta sarbatoare mare. Si culmea, desi Biserica nu agreeaza si se dezice de sarbatorile si ritualurile pagane, pe asta a inclus-o in calendar. Mi-e greata. Si ma si bucur in acelasi timp. Sarbatorile, sfintenia, curatia, dainuinta nu tin cont de oameni. Si nici de Biserici.
Sunt asa mandra… pentru ca a rezistat. Pentru ca Dumnezeu a lasat-o sa existe. “si peste cateva zile e ziua ta, stii?” Normal ca stiu. Pentru ca ce e sfant, trece dincolo de timp. Dincolo de munti si veacuri. Eu n-am uitat. Nu pot sa uit. N-am sa uit niciodata.
Voi privi focul sacru. Si pe cei liberi. Voi vorbi in fata a cateva sute de oameni. Si voi asculta alti oameni. Nu stiu ce sa le spun. Nu stiu cum ii pot face sa priveasca inauntru. Sa vada ce nu exista in cuvinte. Mi-e frica sa n-am cuvinte. Iar mi-e frica. De parca cuvintele sunt ale mele.
Sper sa vin curata. Si alba. Ca Iulia lui Mihai. Magie? Nu. Cu siguranta nu. Poveste? Bineinteles! Aici incepe. Alta lume. Lumea mea. Si apa noua. Iarasi eu… desculta!
Jurnalul unui inger
Am citit azi o pagina din Jurnalul Oanei Pellea. O singura pagina si mi-au dat lacrimile.
Dovada vie ca printre noi, mai exista si… oameni! O recomand. O daruiesc. O citesc cu dragoste. Sa stii Oana, ca de undeva de sus, Amza e mandru de copilul lui. Si Domnica. Si toti cei ce acum te privesc, te protejeaza si te iubesc.
De ce e Oana asa speciala? Pentru ca este… ceea ce foarte multi dintre noi, nu vom fi niciodata! Cititi-o!!!
Emotie
Sau despre viata, moarte, iubire si trairi, toate ale unui om pe care il iubesc enorm.
Scrisoarea completa catre tata…. al ei, al nostru prin mostenire…
Cand e invers
Atunci cand nu ma plictisesc, caci se intampla sa mai am si astfel de momente, imi place sa citesc. Imi place sa aflu lucruri noi, sa descopar din tainele miraculoaselor cuvinte, sa imi indrept pasii obositi chiar si pe carari de parcuri. Imi mai place sa rad, sa rad din toata fiinta, sa privesc trandafirii galbeni si cei de prin curtile oamenilor. Imi place sa mananc capsuni cu smantana si sa alerg prin ploaie.
Sa ma catar de una singura pe cine stie ce stanca, sa privesc in gol o prapastie adanca si sa merg pe muchie de cutit. Si tot cand nu ma plictisesc, imi plac prajiturile cu fructe, inghetata de vanilie, ciocolata cu martipan si oamenii. Imi plac oamenii noi, cei care stiu sa rascuceasca si sa jongleze cu idei. Imi plac oamenii care stiu sa rada frumos. Cei care au constiinta valorii. Si cei care stiu sa respecte alti oameni. Imi plac oamenii si imi place sa-i studiez. Imi plac provocarile atat timp cat respecta limite. Imi place sa merg alaturi de ei, sa le invat obiceiurile si sa le citesc gandurile. Imi plac oamenii puternici din punct de vedere intelectual dar, cel mai mult, imi plac oamenii stapani pe sentimentele lor. Ma motiveaza. Ma inspira. Imi alimenteaza siguranta si stabilitatea.
Si iarasi, cand nu ma plictisesc, imi place si margaritarul pe langa oameni. Ciupercile albe si rosii pentru ca imi aduc aminte de o palarie pe care o purtam la o serbare la gradinita. Imi plac jaluzelele cele noi si galbenul peretilor din camera mea. Si cand nu ma plictisesc de uitat pe ei, imi plac revistele colorate frumos, in care istoria e la ea acasa.
Imi plac toate astea. Ce pacat ca ma plictisesc atat de repede totusi…
….
” Exista o singura cale spre fericire – sa incetam sa ne facem griji pentru ceea ce este dincolo de puterea vointei noastre. “
In alta viata
Oameni ca tine ma fac sa urasc oamenii. Oameni ca tine imi arata zilnic cat de usor ar fi sa nu-mi pese. Oameni ca tine imi demonstreaza ca nu exista limite in nevrednicia umana.
Oameni ca el imi arata ca dincolo de neputintele fizice trebuie sa existe corectitudine. Oameni ca ea imi arata ca atunci cand contezi, nu minti. Si daca minti, din orice fel de motive dincolo de intelegerea umana, la un moment dat te opresti. Cand nu te poti opri ori esti prost, ori ai o boala. Se trateaza. Dar oamenii pe care i-ai mintit nu te vor mai privi niciodata la fel.
Asa ca exista oameni ca tine, din cauza carora lumea se imparte azi intre iad si iad si mai exista oameni ca el/ea datorita carora iadul mai are cateodata si ferestre catre rai. Ei le deschid si din iadul ala mai evadeaza si oamenii normali, in vacanta. A doua zi revin la normal. Adica in lumea transformata in iad, de oameni ca tine.
Pentru cei ca tine nu exista principii. Valori. Limite. Nimic in afara propriei persoane. Pentru cei ca el sau ca ea sau, ca o ultima farama din mine, exista un singur cuvant: demnitate!
Si vezi tu… demnitatea asta ii face pe anumiti oameni sa stea departe de oameni ca tine!
Ultima zi!
Oricat de mult ai trai, viata nu va inceta sa te surprinda! Oricum, oricat de mult… e ultima zi si totusi a adus cu ea ceva greu… si asta pentru ca totul e mult mai complicat decat pare.
Nu poti trece prin viata fara sa te atasezi. Nu poti trai fara sa-ti pese… mai ales de suferinte! Am vazut azi pe un chip, urmele unei atingeri ale mortii. La un pas de ea, atat de aproape. Te-a ocolit de data asta… E ultima zi! Ultima zi in care ar fi trebuit sa ma bucur… dar este invers… am privit in ochii tai si am vazut frica. Am privit dincolo de ei si am vazut deznadejdea. Dar si nepasarea totodata. Era dimineata. Si soare, iar zambetul meu a fost umbrit iarasi!
Ce daca a trecut peste noi vreme? Ce daca nu am inteles prea multe? Ce daca sunt multe intrebarile care alearga frenetic prin ganduri? Dincolo de toate astea exista compasiune! Exista legaturi ce nu se taie usor! Exista un fel de atasament…
Pana la urma, dincolo de toate conventiile suntem oameni! Asa ca, asculta la mine! Deschide ochii! Priveste si acorda-ti atentie! Data viitoare imi doresc sa nu mai vad nici o cicatrice pe fata ta! Si nici durerea aia din ochii tai! Cu toate ca stiu ca asa ceva te va urmari la nesfarsit! Ai grija, copile!
