Contraste
Dansam la masa cu tine.
Tu erai inger, eu demonul din tine.
Si lumea invarteam pe bunul nostru plac
De la-nceputurile ei, in pasi de drac.
Prindeam din zbor suflete ce mor
Si pacte propuneam, acelor care vor.
Si imbatati de vin si de al nostru dans
N-am observat ca-n urma am ramas…
Ca lumea tot murea si fara noi
Inger si demon, singuri, la masa amandoi.
Pe aripi de-ntuneric si de cer
Un demon se ridica printr-un inger.
Dar sufletul ce trebuie salvat
In lumea lui cea larga-a fost uitat…
De dor de Alba…
225 de ani… mai aduceti-va aminte… acolo la Alba, sus!
Biblioteca din barca
Eram niste copii, cu suflet de argint, vii
Eram bucati de cer si aripa de inger.
Eram o rasuflare netaiata, o sete fara patima varsata
Eram si stea, si soare si pamant
O liniste fireasca, peste-un simplu gand.
Eram o zi, o noapte-ntunecata
Eram tot ce am fost doar noi vreodata
O adiere lina peste glasuri de campii
Si dulcea lui mireasma,
A teiului cu flori purtate de iubire,
Peste vii.
Tot noi, zambeam si nu stiam nimic
Nici ce e lumea, nici ce zace-n al nostru gand
O fiara rascolita de un simplu zbor
O gheara inghetata ce te-nvata-ncet sa mori.
Un ranjet ca de diavol salasluia in noi
Un vechi fior, un abur ce ne-mpartea pe veci la doi
Un iz de lupta-nsangerata nesfarsita
Statea mereu la panda, sa taie o inima perfect cioplita.
Un ceas, atat ne-a trebuit si noi
Am tras cortina lumii, lasandu-ne la fel de goi
Am dat Pandorei ce a fost mai rau
Placerea unei clipe, pentru eternul vis
Din somnul unui zeu.
Am rupt izvoade si navalind afara
Am dat si mana si sarutul pentru-aceasta fiara.
O clipa de-am fi stat sa mai rabdam
Carne si suflet s-ar fi rupt definitiv,
Rostogolindu-se pe tron.
Tacerea lumii nu a fost de-ajuns
Pasii ne-au dus la rasarit, pe mine la apus
Ganduri ucise si pietre de hotar
Toate in iederi grele prinse
Lasand in urma un pumnal.
Si astazi, toate astea ca vantul s-au tot dus
Din rasarit, urnindu-se incet tot spre apus.
Eram copii, cu suflete de-argint
Suntem azi oameni, acestei toamne-amar zambind.
Sotului meu.
Post-modernist sau tratat despre ce sa (NU) FACI!!!
M-am lovit in ultima vreme de tot felul de mentalitati mai mult sau mai putin inchistate in sabloanele unei societati la fel de inchistata in alte sabloane. Problema n-ar fi suficient de grava, daca nu ar implica o viziune care cere adaptare la noile tendinte. Mai pe scurt: o creatie, ca sa fie apreciata, TREBUIE (caps-ul se traduce prin it’s a must) sa aiba diacritice. Neaparat textul trebuie sa aiba o acuratete vizuala dar si una a limbajului! Daca nu indeplineste aceste cerinte nu e o creatie de valoare! La fel cum un tablou daca nu are rama aurie inseamna ca ceea ce exprima e de o valoare contestabila. La fel cum un site, daca are background negru e automat tratat ca avand continut: obscen, satanist, emo and so on.
Sa va spun ceva oameni buni: eu nu dau doi bani pe regulile voastre de cacat! Daca cineva nu e in stare sa surprinda esenta unui text pentru ca il deranjeaza lipsa diacriticelor, n-are ce sa caute intre cei care fac literatura. Treziti-va dracului ca suntem intr-o era in care mijloacele de comunicare iti suplinesc lipsa timpului sau a deplasarii sau a documentarii fila cu fila. Treziti-va si incercati sa priviti dincolo de ambalaje. Nu va mai lasati furati de miraje gen diacritice, rame de tablouri, sau sculptura doar in piatra. Istoria, indiferent de felul ei nu s-a scris cu diacritice si nici din spatele vreunei cortine sau vreunui birou inalt. Istoria s-a scris uneori de pe campul de lupta, cu mainile pline de sange, in inchisori sau lagare. Iar voi acum aveti senzatia ca o opera poate fi criticata dupa aspectul ei comercial.
Daca v-as relata aici cateva fragmente din cea mai recenta carte pe care am citit-o si anume “Opere cumplite” a lui Florin Piersic Jr. v-ati oripila. N-ati fi in stare sa treceti de prima fila. Pentru ca la voi, totul trebuie sa fie stralucitor ca sa aiba valoare. La prima expresie de genul “futai sau rahat” ati fugi mancand pamantul (apropo sunt in DEX amandoua). Pentru ca aveti niste bariere mentale atat de invechite incat nici macar rabdarea sau curiozitatea nu vor fi in stare sa le sparga. Daca ati deschide cartea mai sus mentionata si ati vedea ca omul asta are pasaje fara punct, fara virgula sau litera mare la inceput de propozitie ce-ati mai zice? Probabil ca in unele cazuri, unii dintre voi ar trece cu vederea aceasta blasfemie lingvistica pentru simplul fapt ca autorul operei este Florin Piersic Jr. Restul ati fi atat de indobitociti de sistem incat nu veti reusi niciodata sa surprindeti profunzimea, sensibilitatea scriiturii, viziunea vasta pe care autorul o are asupra anumitor aspecte ale vietii. A! Vedeti ca uneori nu are nici diactritice! Saturati-va! Si n-o cititi! oricum n-ati intelege nimic din ea cum probabil nici din “Jurnalul” Oanei Pellea n-ati intelege mare lucru pentru ca, desi e ingrijit, uneori nu incheie fraza sau cartea asa cum se incheie, de obicei acestea. Sau si mai rau: are unele fraze fara predicat. Da, ati auzit bine! Iar in viata particulara, fumeaza! Ma rog. s-a lasat. Judecati in continuare o carte dupa copertile ei, dupa maniera in care e scrisa, niste versuri dupa aliniamentul in pagina. Pana la urma, dupa normele create de… voi, alea pe care voi le urmati, aceste aspecte sunt deosebit de importante.
Ei bine, imi place sa fiu o rebela! Imi place sa scriu, iar ceea ce scriu sa transmita ceva foarte puternic. Daca vreau sa injur de toti mortii, fiti siguri ca am s-o fac. Daca majoritatea timpului pe care il traiesc every fuckin’ day este in fata unui computer, atunci fiti siguri ca dupa aproape 9 ani de presa, dintre care 4 au fost numai online am sa scriu fara diactritice.
Nu dau doi bani pe oameni care hotarasc si voteaza peste noapte ca “noile norme lingvistice” se cumpun din “niciun, nicio si niciodata scris mereu legat”. Nu dau doi bani pe cei care de curand au descoperit tehnologiile moderne, gen internet, au publicat trei texte pe niste site-uri literare, folosesc aceste tehnologii moderne dar habar nu au ce inseamna ele. Oameni buni, textul pe online, cu diacritice implica existenta unei interfete (banuiesc ca stiti ce e aia) care sa functioneze atat de perfect (na ca am comis-o) incat sa nu se blocheze atunci cand intalneste anumite erori generate de diactritice. Cu atat mai mult, textul de online nu reprezinta asa cum am auzit recent, scriitura de afaceri ci o forma literara care te ajuta sa-ti valorifici la maximum, timpul!
Asa ca, inchei spunandu-va sa va treziti dracului din letargia si comoditatea in care inotati crezand ca le stiti pe toate. Nu am in NICI UN caz pretentia ca varianta adoptata de mine este cea corecta. dar nu ma obligati sa mi se faca greata cand va aud spunand ca un text isi pierde din valoare literara daca nu are diactritice. Pentru ca asa, va recomand si eu sa folositi numai telefonul fix si butoanele de la televizor in loc de telefonul mobil si telecomanda!
am obosit. treziti-va!!!sSi nu mai cititi aberatiile mele. ca n-au diactritice. si nici litere mari. si nici valoare pentru niste oameni ca voi. apropo: s-a inventat apa si sapunul. pentru voi insa, recomand epoca de piatra. va coafeaza mai bine!
Licoare
Beau. Din cupa plina de dorinti.
Aceeasi cupa, cu care tu ma minti.
Beau. Si sting inghititura mea
Cu-aceeasi grea licoare ce-atinge pielea ta.
Si beau din stropii de nascare in lumina
Din amaruia sete ce te preface-n tina.
Beau fara frica din orice ochi si limba
Ce-n vise verzi si-albastre
Chiar si acum te-alinta.
Dar de-as mai bea din stropii de-nceput
Ce si acum ca si atunci te-au tot durut
N-as stii de-s soare sau doar licoare verde
Ce-n ochii mei ca si-n ai tai iarasi se pierde.
O lume despartita de-un pahar
O viata dusa pe un strop de jar
E doar un vin prea dulce fara de-nceput
Un Bachus ce aduna dorinte din trecut.
Departari
Se-nfig cutite. Si se sting iar focuri. La fel de trist ca orice inceput. Se sparg iar pietre si se destrama vise trangand spre nicaieri, un ideal pierdut. Si-n nefiinta mea se tot rastoarna lumi, de peste ceruri se incalca iarasi vami, Caci colt de negura intruchipata in cenusa imi bate iar in geamul, prefacut in usa.
Si se despart iar ape, se limpezesc izvoare Se toarna din fanatani, o palida licoare. Zile si nopti, milenii prefacute, toate sub o grea uitare, in stane-s prefacute. Si chiar si tu, sagalnic zambet prefacut, chiar si in tine, uitarea-i templu de demult. Caci om de esti, salbatic ca si-un zeu, nu te ridici mai sus de trupul tau.
Farama de nascare de-ai avea as fi simtit-o intr-o noapte, langa tampla mea. Dar ca si timpul, ca si vremea rascolita esti doar o nota veche, trist de prafuita. In ochii mei se joaca azi lumini ce nu se sting, caci foc le curge peste gene, in nesfarsit alint. Pe cand privirea ta ca si o fila ratacita e stearsa din al colbului argint, istorie adanc rastalmacita.
Si nu-i nimic, istorii vor mai fii! Si capete de sfinti de sus ne vor privi! Dar tu, in Cronos n-ai sa poti citi ce in privirea mea se joaca, precum acele flacarii vii!
Se-nfig cutite! Si se sting iar focuri. O palida lumina ce-n zare iarasi se desface. Se sting cutite. Si se-nfig iar focuri! Caci lumea din privire, ingheata prinsa-n ace..
El. Un inger!
Azi noapte a inghetat lacul… cazand din cer, peste case si nori, o ploaie marunta brazdeaza si acum ferestrele. A inghetat lacul si nici macar nu am apucat sa inot vara asta. Cum sa te impart lacule, cand tot ce e frumos si enigmatic deopotriva a-ncremenit in privirea Ei?
Zgribulit, inmarmurit si contrariat, la celalat capat al lumii, intr-o fereastra prinsa cu carlige deasupra cerului, priveste El. Isi reflecta maretia terfelita in oglinda lacului si scruteaza infinitul acela cu mintea-i de nemuritor. “E atat de simplu sa fii fericit, gandeste El si uite-i cum se zbat, uite-i cum tremura… a venit intr-adevar toamna… Oare ce cauta cu atata frenezie? De ce nu respira? De ce nu privesc oare acolo unde trebuie? Hmm, dar daca stau si ma gandesc mai bine, uita-te la mine, cocotat aici, in locul asta despre care ei cred ca e harazitul taram al fericirii. Imi place lacul asta desi oglindeste cam mult tristetea umana. Ce-ar fi sa cobor o zi si sa-mi vad chipul mai de aproape?”
O gasi rezemata de tocul usii de la intrare. Tragea cu sete dintr-o tigara, cu mintea alergand catre cine stie ce scena. Privea fix catre un loc despre care el isi amintea foarte bine, dar atat de fix incat ai fi zis ca din ochii ei, acele se infigeau mai ceva ca sagetile in tinta deja prestabilita. Ii placea sa fumeze atat de mult incat numai atunci, ideile ii curgeau prin vene, dandu-i viata.
“Ce mai e de data asta? De ce ai venit iar? Ce nu-ti place acolo, in lumea ta?”
“Tu nu-mi placi in lumea mea. Nu-mi placi pentru ca nu vrei sa existi acolo. Te incapatanezi atat sa cauti ce se afla dincolo de cortina incat nici macar nu indraznesti sa treci de ea. Iti place scena aia atat de tare incat te identifici numai si numai cu ea. De mine uiti si asta nu-mi place in lumea mea. Credeam ca daca iti las libertatea asta ai sa te intorci… dar tu nu si nu, vrei cu tot dinadinsul sa imi faci in ciuda crezand ca numai asa ai sa descoperi intelesul.”
Aceeasi incapatanare i se citea si acum pe chip. Si aceeasi dorinta de a intelege… vantul incepuse sa rascoleasca trupuri, idei si lacrimi. Peste toate ploua incet iar ea, mica si plapanda se indragostea in coltul acela de usa, pentru prima data in viata. Privea lacul acela si se afunda in infinitul lui. Privea luciul magnetic si intunecat si descoperea dincolo de perdeaua lui, vieti, lumi nebanuite, destine si mai presus de toate, pe Ea. Valatuci de fum erau purtati pe aripi de ceata, pana la oglinda lui. De ce se intunecase oare? Avea sa vina iarna iar ei, departe de mugetul orasului prafuit, priveau in zori, un lac imbracat in rochiile unei toamne rosiatice. Departe de tot, departe de ei, intr-o tacere imposibil de spart, priveau fumand printre frunze uscate.
“Stii, intotdeauna i-am invatat pe altii cum sa lupte. Intotdeauna am avut cu mine o oglinda pe post de masca asa ca fiecare vedea in mine un fel de zid pe care n-ai putea vreodata sa-l darami. Astazi, privind intr-o alta oglinda cred ca a venit timpul sa recunosc ca si eu am fost candva ca ei. Si pe mine m-a durut si eu am plans si din mine a sfasiat viata cat a vrut. Dar am avut putere, uitandu-ma la ei, sa ma ridic. Tu crezi ca voi ajunge vreodata dincolo de cortina de catifea? Imi spuneai mereu ca acolo este locul meu, iar eu pana acum nu am facut altceva decat sa urmaresc umbre create tot de mine. Crezi ca… e timpul?”
“Hai cu mine sa privim mai indeaproape fata nevazuta a lumii! Vezi cum se unduiesc valurile miscate de o mana nevazuta? Vezi cum trosnesc vreascuri sub pasii nostri? Uite, dincolo de stufarisul acela, cuiburile de rate salbatice… A venit frigul si isi vor cauta o alta casa de-acum… E tarziu, de ce nu te odihnesti? Chiar a venit timpul sa scrii cu adevarat! Priveste-te! Apleaca-te putin peste oglinda asta. Stiu, mereu ti-a fost frica, dar Medeea in realitate este doar o legenda. N-a existat!”
Nevazute aripi, incolacite de trup
Legate cu sfori groase, in urlet de fiara
Afara e crivat, inauntru vazduh
Ce arde in flacari mocnite, batai de aripi, de vara.
Si-n dans nesfarsit cadentat li-i popasul
In valatuci de fum isi ineaca azi mersul
Respira cenusa, caci la capatul ei
In zboruri inalte danseaza iar zei.
A inghetat lacul azi noapte. In tocul usii, Ea incremenise cu privirea atintita in oglinda. Intunecata, enigmatica, supta de seva unei miscari unduitoare, oglinda crapa. Iar verdele ei s-a scurs strans intr-o singura privire, tulburatoare, misterioasa, geniala, Ea. Tacea, privind oglinda crapata. Inghetase lacul, pentru ca Ea, peste noapte, aduse din departari inchinate, suflarea vesniciei. Incremenita oglinda, incremenita natura, stropita cu picaturi reci, dintr-un cer mai presus de nori. Se indragostise cu adevarat. Pentru prima data, de cand privea intr-adevar lacul.
El se intoarse de unde venise. O privea la fel de incurcat, zgribulit si neinteles. Era mai presus decat destinul pe care poate uneori il ocolise. Era mai presus decat oglinda aceea crapata a lacului. Era ceva in aceasta fiinta, ceva care controla si, deopotriva se lasa controlat, numai dupa voia ei. Era ceva cu femeia aceasta. Era mai sus decat toate femeile. Iar El, din coltul lui de cer, privea pe furis la ea, in goana norilor ce brazdeaza lacuri, trenuri, universuri, toamne, oameni. El. Un inger!
Ancai, verde si inger…
Strigat!
Ajuta-ma… sa sting lumina! Ajuta-ma, e iar racoare aici si soarele asta ma orbeste! Te rog, trec in fiecare zi pe langa scena asta… mi-am dorit sa o ating, mi-am dorit sa fiu mai aproape dar acum, acum cand cortina asta de catifea neagra se lasa, as vrea sa se inchida reflectoarele astea! Uite, eu nu pot sa ajung la intrerupatorul ala, nu mai pot sa fiu eu cel care apas pe buton, te rog… ajuta-ma!
Pana mai ieri am vazut timp de 20 de ani aceeasi scena. O iubeam, intelegi? O iubeam mai mult decat am putut iubi in viata asta ceva. Nu, Maria, nici macar pe tine nu te-am iubit asa cum am iubit-o pe ea. Era toata viata mea. Dar nu stiu de ce, in ultima vreme nu mai zambea. Si asta ma toaca incet. E doar o scena, care nu-mi mai vorbeste, care nu-mi mai raspunde. Ma lasa sa-mi fac numarul si sa plec. De parca dragostea asta platonica poate rezista fara pasiune…
Hai, intelege, nu pot trai fara ea. Nu pot sa vad nici spectacolul, nu-mi aduc aminte replicile, nu mai stiu nimic. Stiu doar ca ma orbeste soarele asta. E acelasi, de atatia ani dar astazi ma arde, ma preface in cenusa cu fiecare respiratie. Si tu, tu treci fara sa stii. Ma vezi in fiecare zi si ma intrebi daca beau cafea. N-ai invatat in tot timpul asta ca eu nu beau cafea dimineata. Nu stii nimic, esti orbit de acelasi soare. De ce nu ma asculti? Intelege, ea nu ma mai iubeste. Si stii ceva? Cred ca nu ma mai vrea… cred ca… cred ca are pe altcineva. Da, asta trebuie sa fie! Ce altceva?
Dar cum, cum sa distrugi ce aveam noi? Cum poate cineva sa zambeasca luandu-i locul altcuiva? Nu, nu e drept, ma chinuie soarele asta intelegi? Uite, daca vrei, maine te poti intalni tu cu ea. De maine, o las in mainile tale. Nu ma mai vrea, intelegi? Si mi-e frica…
Ajuta-ma! Vreau sa sting lumina asta… Dar cel mai mult as vrea ca ea sa ma iubeasca din nou. Vreau sa simt ca sunt viu, intelegi? Vreau din nou viata aia pe care numai ea stie sa mi-o dea…
E prea multa lumina aici. Iar in lumina nu pot s-o vad! Ma obisnuise ani la rand, exact ca o fecioara nepangarita, sa ma lase sa o iubesc, cu lumina stinsa. Acum, parca dintr-o data asa, timpul s-a rupt, iar ea vrea soare, vrea sa fie ridicata in slavi… nu reusesc, intelegi? Nu mai reusesc sa o fac sa ma iubeasca, nu mai pot nici sa respir si soarele asta ma orbeste.
Se lasa cortina. E seara deja. Nu vreau sa plec, dar ma obliga, intelegi? Nu vreau… nu vreau… e tot! Mereu a fost tot! Te iubesc, intelegi? Mereu, doar pe tine! Se lasa cortina….Ajuta-ma… ajuta-ma sa sting lumina!
P.S.: Fara tine…
