Aș vrea să scriu despre lume. Această lume ciudată, înnebunitoare, pe care nu o poți prinde, nu o poți ține, la care nu te poți raporta dar, care te definește până în măduva oaselor. Despre lumea perfectă, iluzorie, care îți spune că e bine așa cum e ea și nu cum crezi tu…despre lumea în care nopțile sunt zile îmbătate de parfum și rotocoale de fum, iar zilele sunt o goană nesfârșită către țeluri uneori prea înalte, alteori, mult prea îngenunchiate.

Aș vrea să pot avea decența să strig în gura mare că nu mă raportez lumii ăsteia, că nu-s plămădită din aluaturi subtile care îmi fac carnea să sfârâie ori de câte ori îmi sunt atinse corzile sensibile. Aș vrea să nu închid ochii la săruturi vinovate și nici la prostie, fie ea și prietenească. Mai ales, prietenească. Aș vrea să pot răsuci rândunelele în sufletul oricui calcă în picioare ochii zânelor de altădată.

Numai că nu pot. Nu pot scrie despre lumea asta care dă slavă lui Dumnezeu pentru țigări uitate în colțul gurii, aprinzând demoni vechi. Nu pot scrie despre lumea în care ești lăsat să muncești până la epuizare ca, la final, nici măcar să nu apuci să te bucuri de munca ta!

În schimb, pot să spun că Borges e un mister pe care îl voi desluși în curând, doar cu o busolă, că un oraș frumos îmi va rămâne întipărit în minte pentru indicatoarele lui agățate cu mâna mea pe o hartă, că anumite ploi de primăvară aduc curcubeie de povești de ore târzii, iar lumea, în tot timpul ăsta…ei bine, lumea, nu are decât să scrâșnească din dinți, să se încrânceneze țipând din sirene și girofaruri obosite, să alunece către tablouri învechite desenate stângaci, să își întunece zările și să tragă cortinele spre alte zile, care mai de care mai complicate!

Eu voi mulțumi pentru fiecare clipă în care m-am văzut frumoasă, prin ochii altora! Voi frige în jarul luminii tot ce altădată îmi făcea scrum inima. Voi călca apăsat, mai departe, oricât de departe va trebui, pentru ca tot ce lumea nu mi-a putut da, să îmi revendic într-un final, din mâna mea! Îmi voi întinde aripile și mai sus, și mai departe, pentru că lumea asta nu va fi niciodată nici atât de sus, nici atât de departe pe cât pot eu vedea! Și, mai ales, pe cât pot ajunge!

Lumea a fost întotdeauna un mijloc…nu un scop. Și asta am învățat-o din plin…de curând!

Așa că, dragă lume…privește bine și înlăuntrul tău dar, mai ales, în ochii mei! Căci ceea ce te definește nu vei găsi nicicând în ei! Și noaptea…târziu, când îți vei închide ochii, eu.. de deasupra ta, fericită voi striga: Iată Lumea Mea!