Una după alta trec. Ca rândunelele în zbor către nicăieri. Cercuri perfecte, invizibile, într-un dans nesfârșit. Am pierdut. Fiecare, partea nevăzută. Am câștigat. Doar eu..libertate. Și, parcă, pentru prima dată, nu o vreau. Dar am cerut-o cu toți porii. Acum e o temniță mult prea largă ca să nu o împart.

Trecem unii pe lângă alții… munți nesfârșiți, înalți, nemărginiți. Ne batem în orgolii doar ca să putem anticipa într-o zi, cine ajunge primul.Unde mergi? Când știi că fără mine nu poți trece de nicio graniță? Ah…uitasem. Tu nu crezi în destin. Drept urmare și zborul de acum ți l-ai creat cu mâna ta? Cum de ai ales, dintre toate talerele, pe cel mai blestemat dintre ele?

Se răsucesc rândunelele în carnea prin care alergai, odinioară, odată cu sângele. Țipete ascuțite lansează din văzduh, de parcă toată groaza ta urlă în mine. Te simt. În fiecare clipă. Atât de aproape, cum nici n-ai fost vreodată.

Ce pierdem? Timp. Măsurat în gramele clepsidrei de peste gene. Îmbătrânim separat, când totul era scris altfel. Un altfel pe care noi l-am scris…îți amintești? Era o dimineață de decembrie, în care ziua națională a început cu: Bună dimineața, iubito!

Rupe vrăjile, îmi spuneai! Desfă-le! Și ochii tăi îmi cereau să te leg pe vecie de sufletul meu! Acum tu ai rupt lanțurile. Vrăjile te-au ferecat prea bine să mai poți zâmbi vreodată, fără să-mi simți în vene, fiecare pas. În schimb lanțurile…topite prin focurile unei luni înghețate, te-au îngenunchiat în fața neputinței tale.

Cine ești, acum?