DSC_0115

Ceva m-a atras întotdeauna spre înălțimi. Poate spiritul meu care mereu vrea să urce, să simtă pașii adânciți în rocă, poate doar dorința de ascensiune sau, nevoia de a cuceri cât mai multe culmi. Însă, dintre toți munții pe care i-am bătut la pas până acum, chemarea mea a fost clară spre Bucegi. De ce? Păi din cauză de Sfinx. Sau babe. Sau văi ascuțite, culmi tăioase, priveliști care ucid respirația. E drept că, atâta dorință a fiert în mine ani de zile până când…ceva destin m-a adus aproape de ei. Să-i văd în fiecare zi, timp de opt luni de zile, să-i cuprind cu privirea dimineața când toată suflarea Bușteniului abia se urnește să facă ochi a fost încă un vis pe care mi l-am făcut singură cadou.

DSC_6608a

Nu e ușor să stai cu ditamai muntele peste drum și să-i descoși măreția în fiecare clipă. Ca, de altfel, nimic din ce primim în lumea asta, nici această contemplare nu a fost deloc gratis. Ba, mai mult, plătită cu multe resurse financiare, bucăți de suflet și renunțări.

DSC_6596a

Emoția însă, acel fior pe care l-am trăit ori de câte ori am urcat muntele din fața mea a stins orice sacrificiu. Pentru că mi-am dorit să mă cuceresc, mai mult decât să cuceresc. Pentru că am vrut să îmi depășesc limite, mai mult decât să îmi fie depășite așteptările. Poate nu am reușit chiar tot ce îmi doream. Poate nu am descoperit încă acele cărări pe care să îmi fie înfrânte de voință, orice temeri. Cu siguranță muntele de peste drum are o mulțime de secrete pentru mine.

DSC_6597a

Privindu-l, învăluit în cețuri, în nori care se transformă de la o secundă la alta din cele mai pufoase voaluri la cele mai întunecate cortine, îmi este foarte clar că aventura mea cu el abia a început. E o relație construită în ani și care va rezista mai mult decât orice căsnicie.

DSC_6602a

Nu aș fi crezut că pot atât de multe. Nici îndura, nici câștiga. Asta am învățat-o de la colosul ăsta de peste apă. Orice trece…zilele acelea ghețoase sunt demult istorie. Îmi amintesc și acum prima ninsoare. Crestele i se brumăriseră exact ca tâmplele ce încep să albească. Apoi, cu timpul, chipul i s-a încrustat în alb. rece, izbitor, de necucerit.

DSC_0075

Acum însă, totul se trezește din amorțeală. Văile doar mai păstrează pe ici pe colo amintirea unor suvițe îmbătrânite. În schimb, de la poale spre creștet, Bucegii încep să respire a verde. Un verde crud, irizant, țipător, tupeist chiar, care inundă tot: și vegetație și priviri și suflete. Iar el, bătrânul munte, tace în continuare. Atâta tăcere la un munte ca el nu am pomenit nicicând. Dar atâtea de multe spune tăcând… și asta mi s-a întipărit în minte încă din anii tinereții. Numai imaginea lui impenetrabilă îmi transmitea, prin fiecare pas…să tac.

DSC_0089

Însă, una din cele mai mari bucurii pe care mi le-am dăruit, odată cu el, a fost chiar în ziua de Paște. Atunci mi-am amintit cine sunt cu adevărat. Atunci am realizat cât sunt de încăpățânată și ambițioasă. Și, tot atunci mi-am demonstrat că muntele pe care mulți îl consideră impenetrabil poate fi mai transparent decât crezi, dacă știi să privești. Fiecare pas pus aiurea poate fi un test al credinței, în forțele tale. Fiecare bocanc alunecând pe calcarul ud nu este altceva decât treaptă a rugăciunii din inima ta. Și fiecare rădăcină de care te împiedici când mușchii îți tremură incontrolabil nu este altceva decât trupul muntelui, care îți cere să-ți amintești de el și să mulțumești. Așa am învățat eu că se merge pe cărările nemarcate. Ale lui și ale mele.
DSC_0108
Poate sunt doar norocoasă. Sau poate, norocul pe care mi l-am făcut acum ceva vreme și de care am tras cu dinții, îmi este răsplătit acum, cu vârf și îndesat. Ori, poate acesta este chipul firescului liniștit. Pentru că atunci când sufletul se împacă în sfârșit cu mintea, se aude muzica lumii. Mai rămâne trupul. Pentru un om cu astm, drumul prin inima muntelui este clar, un test. De voință, răbdare, perseverență și îndârjire. Dar de nimic din toate astea eu nu duc lipsă. Aș mulțumi cuiva pentru Paștele ăsta petrecut în creieri de munte. Dar, dincolo de toți cei vechi și mai noi vreau să îmi mulțumesc mie. Pentru că nu am renunțat. Nicio clipă…așa cum mi-am propus. Ăsta a fost unul din visele mele. Pe care  l-am văzut, în sfârșit, în toată splendoarea lui. Mulțumesc, Isa. Pentru că știi să fii TU!

DSC_0147