Nepotolite rune în pielea mea se sting
În ne-ncrustate pliuri, de păru-mi mi se prind
Un dor ce scrijelește pământul mâinii- arid
Se tatuează singur în foc ce pârjolește
Și din cuțite ne-nțelese o viață scrijelește.

Remodelează sunete, din lut el construiește
Poduri și înălțimi ce te imbie nebunește
Se contorsionează și tace ne-ncetat
O ultimă silabă a unui dor uitat.

Ce vrea, ce nu îți spune,
Aleargă să adune
Ba poticniri agale
Ba ale tale rune
Fără să știe, să audă, să-nțeleagă
Că runele acelea
Sunt viața ta întreagă.

Și noaptea, când doar răgazul clipei îl mai ai
Același hoț nevrednic, îți spune-ncet: mai stai!
Să îl alungi ai vrea, în flăcări să-i prefaci
Și ale lui cuvinte, dar și al tău: mai taci!

N-ai să ghicești, de unde vine el!
În runele din pielea-ți
Citești al său mister!