Cu toții învățăm. Unii poate prea devreme. Alții nici atunci când ar trebui. Dar, până la final, nimeni nu este scutit de lecții.

În final, toți ajungem să dăm la facultate doar dacă trecem de BAC. Chiar dacă alergi cu 250km/h și privești în oglinda din dreapta în goană de roți, o amărâtă de Dacie, pe șosea se predă ca la școală. Iar contactul cu parapetul nu e chiar cum scrie în cărți. Dar, în loc să răsfoiești file de hârtie, de pe marginea drumului, înveți să citești, de pe pielea ta. Dacia pe care ai lăsat-o în urmă a ajuns în final, la semafor. Dar, pentru că îi merge sângele la pas, închistat în scheme învechite, a pierdut schimbarea de macaz de la următorul semafor, doar pentru că a apăsat pedala accelerației, prea puțin. Și așa, dacă tot nu îți fierbe sângele cu 250 de bătăi pe minut, înveți la un moment dat să îți iei măcar un termoplonjon, dacă ai lângă tine oameni care aleargă și vrei să îi păstrezi.

Ni se mulțumește pentru ceea ce suntem. Pentru ceea ce facem. Pentru ceea ce nu facem, câteodată. Și poate nu mereu ajungem să privim cum se cuvine, aceste mulțumiri. Însă, încununarea cu succes a unei lecții, tocmai în asta rezidă. Examenul de final e să faci lucruri pentru care se merită să ți se aducă mulțumiri. Căci, la final, important e să știi cum să le primești!

Sau…să le trăiești.