Să las în pace lumea asta, că nu e pentru mine.
Am înțeles târziu la ce se referea.
Mama-mi spunea că totul în viață este poezie.
Mai bună, sau mai rea.
Mama tăcea. Căci doar așa
O fiică poate învăța.
Mama era. Eternă veșnicie.
Bună. Frumoasă. Numai Ea.

De curând m-am întâlnit cu o serie de oameni pe care, altădată, îi vedeam oarecum des. Ne-am adunat cu toții, pentru mama. Priveam la ei… iar ei, deloc priveau la ea, prin ochii mei. Le știu durerile prea-bine. Și chinul. Bucuria, prea puțin. Unii au avut parte de ea. Alții, abia acum o descoperă. O căutam pe mama, printre ei. Le fusese soră, prietenă, soață. Nimănui mamă, ca mie.

Și-am redescoperit cât a contat, o viață. Aceea pe care eu, deunăzi, voiam să o las în urmă. Oamenii aceia, pentru care ea însemna ceva odată, uită repede. E și normal, acum descoperă și ei ce înseamnă suferința. N-am de ce să judec. N-am de ce să plâng. O viață lași în urma ta, plecând.

Însă, privindu-i, am înțeles ce îmi spunea mama. Rând cu rând. Cândva plângând, acum, râzând.
N-am să fiu niciodată în locul lor, să aflu cât îi macină, sau nu, toate răutățile pe care le-au făcut. Și le cunosc ei mai bine și plătesc fiecare, pentru ele. Toți o facem, fără excepție.

Au trebuit să treacă niște ani ca să înțeleg, să deosebesc sângele de prefăcătorie, bunătatea de interes și nepăsarea, de măști. Dar, deunăzi, adunate laolaltă, mi-au oferit în sfârșit, un tablou perfect. Pictorul a definitivat pânza. Durerile anilor și toate câte conștiințele lor le cunosc, le stau azi, încrustate pe chipuri. Nimeni nu mai e tânăr. Însă, prea puțini au reușit să învețe.

Culmea, mama știa! Vedea dincolo de toate astea și mi le-a spus în repetate rânduri. Îmi spunea cum e lumea. Și nu la lume se referea…

E un drum pe care, la un moment dat, viața ne constrânge să ni-l asumăm, vrem nu vrem. Toți murim cu regrete. Dar fiecare alegem dacă ne facem din vieți, poezii, mai bune sau mai rele. De la ea am învățat arta asta. Și, mai ales, că nicio poezie din lumea asta nu se va compara vreodată cu a ta! Tot mama știa…

Din sângele ei am ales curajul. Din inima ei, inima mea. Din ochii ce vedeau prea multe, voi alege să tac. Pentru că, până la urmă, nimeni nu-și va coase firul vieții, fără ac. Când mama tăcea, singura ei fiică învăța. Zâmbesc acum. Pentru că am ales alt drum. Unul pe care, multe dintre cele de odinioară, nu mai au ce căuta. Oamenii vin și pleacă. N-am uitat asta.

Au fost prea puțini cei, dintre ochii pe care i-am revăzut de curând, care să-mi fi și spus, cu adevărat ceva. Mai ales, despre mama. Probabil de asta a și ales să plece ea. Pentru ceea ce era, nu pentru ceea ce vedea și n-o reprezenta.

Un singur om am văzut că diferea, de tot ce mama îmi spunea, că nu-i o lume pentru mine. N-am apucat să-i spun. Dar știe… Un OM ce păstra într-o poză de pe telefon, tot ce ea, pe vremuri, îmi spunea, ceva din mama mea…

Drum drept să ai! Și doar lumină!
Căci ai scăpat de tot de chinuri și de tină!
Și să zâmbești, de-acolo unde ești!
Căci nimeni nu-i ca tine
Nici nu va fi în veci!

Mama-mi spunea…
Ea și numai Ea!