Autosave-File vom d-lab2/3 der AgfaPhoto GmbH

Cum te desparți de o viață de om? Cum faci oare să dai drumul tuturor lucrurilor pe care le știi despre omul acela, lăsând loc uitării și păcii? N-am fost niciodată bună la despărțiri. Hm. Unii ar spune că am fost mult prea bună la capitolul ăsta. Da, te poți despărți foarte ușor de oamenii care nu ajung să atingă core beliefs-urile tale profunde. E foarte simplu: te întorci și pleci. Fără explicații. Fără regrete.

Însă, nimic din toate astea nu mai e simplu de făcut atunci când îți e drag un om. Cu toate astea, știm bine cu toții că, oamenii cu adevărat dragi nu sunt făcuți să rămână prea mult timp lângă cei care îi îndrăgesc. Cum spuneam eu pe vremuri…oamenii vin și pleacă. E un ciclu normal, dacă stai să te gândești. Toți venim și plecăm în/din viețile altora. Ei…dar când ți se întâmplă ție…

Începi și strângi, tare de tot, la piept, un pulover cu model, în care ei îi stătea extraordinar. O pereche de ochelari, prin care vedea adesea, lumea, așa cum era. Culmea…îi trebuia ochelari pentru asta! Un bilet de autobuz, o lamă de ras, o cheie franceză miiică, o ruletă, o eșarfă care, pe vremuri, îi flutura din jurul gâtului, de se umpleau strada și sufletul de soare. O simțeai de la lift, îi cunoșteai pașii… O geantă prăfuită de vreme, pantofii ei preferați, sandalele cu flori albe și… multe fiole, împrăștiate peste tot. Nu..nu de parfum.

Acum vine partea grea: ce arunci? Ce păstrezi? Fiecare obiect neînsuflețit poartă sufletul ei, în el. Fiecare atingere a acestor obiecte, sfâșie, încă, în inima ta. E greu să treci printre ele, chiar și cu privirea. E greu să îți oprești lacrimile, să îți înghiți nodul din gât, să arunci cu mâna ta, o viață și o moarte de om. Nu știi unde se face selecția. Tu ai vrea să păstrezi viața, dar ea nu s-a vrut a fi păstrată. De ce ai păstra moartea? Că poate așa, știind că toate obiectele astea neînsuflețite sunt închise într-un dulap, poate așa, zic, e mai aproape de tine. Nu. Nu este. E la mii de ani lumină depărtare, la distanță de încă o viață de om. Despre care nu știi dinainte cât de lungă va fi. De asta le păstrezi, obiectele acelea. Să îți ajungă o viață. Să îi ajungi, dincolo de ea.

Nu am suficienți ani, pe cât ar vrea alții. Am însă, destui, din cât am vrut eu. Cu toate astea, nimeni nu m-a învățat cum să renunț la o viață de om. Lucrurile astea nu se învață. Se trăiesc, pur și simplu. Le ții în dulapuri ani buni, sperând că o mai întorci. Le ții sub platoșa aspră a replicilor tranșante, dureroase, sfâșietoare, ca să nu se vadă că, încă sângerezi. De parcă lumea ar fi interesată de sângele tău. Le învelești frumos în lacrimi potrivite, uneori în cuvinte nepotrivite, căci, cum altfel ar fi acele cuvinte care să descrie o viață de om? În plus…nu uiți!

Dar…dacă nu uiți, cum renunți la o viață de om? Unele se duc, pur și simplu. Altele, parcă nici n-ar fi fost. Dar, acelea care sunt mereu prezente…se desfac, încet, în bucăți. Și, dacă nu o fac ele, trebuie să o faci tu. Greu. Poticnit. În genunchi. Agale. Fără răzvrătiri. Fără să mai cauți explicații. Fără regrete!

Până la urmă… o viață de om, e o viață de om, doar aici! Dincolo… se numește eternitate!