E ceas de taină, oră ruptă-n zid.
O ultimă suflare răstignită-n soare.
O-ntrezărire, peste palid translucid
De trup, de carne care moare.

E doar silaba ce, rostită, ne învie
Dintr-o genune de mocirlă prea târzie.
E-aceeași strună veche și-aurie
Ce doar zenitul are s-o mai știe.

Se clatină spre cer luntrașii
Cu inima prea încărcată și spălată-n valuri
Nisipul fin înghite veșnic pașii
Iar ochii se închid, orbiți de vechi amaruri.

Absintul se preface-n vin cu ușurință
Și din beție se trezesc arhangheli
Căzuți din cer, c-o palidă voință
Se tot prefac, în flăcări și dureri.

Neștiutori au și uitat lumina
Când peste cer căzut-au căutându-și vina.
Dar e secunda infinită iar
Când îngerii îngenunchează în zadar.

E ceas de taină, oră ruptă-n zid.
Printre morminte, un înger se înaltă palid.
Când l-ai văzut? Când l-ai aflat?
El te-a privit…tu iarăși l-ai uitat…