O părăsiseră toți acum vreo trei ani. Lăsară în urma lor porțile ferecate, obloanele trase iar, din tot ceea ce odinioară era motiv de bucurie la întoarcerea de pe drumuri, acum rămăsese doar un chip de lut, trist, ponosit și îmbătrânit.

Întocmai ca oamenii sunt și casele. E o vreme în care ele cresc spre înălțimi, atunci când li se ridică piatră peste piatră. Mai apoi apare maturitatea aceea plină de chicotele copiilor, de lătratul câinilor și cotcodăcitul orătăniilor. E timpul acela în care pomii grădinii dau în pârg și ramurile lor gem sub greutatea rodului, femeile care dorm sub acoperișul ei sunt gata să aducă viață nouă, în viață, bărbații dar zor să termine treburi atât de grele… e o vreme frumoasă asta, urmată cumva de una de respiro, în care orătăniile sunt tot la locul lor prin cotețe, chiar dacă cele de dinainte sunt demult friptură și oase pentru câini, câinele latră în continuare în miez de noapte dar are vocea din ce în ce mai gravă și răgușită iar copiii vecinilor nu mai intră ca odinioară ca la ei acasă, în curtea cea mare, de teama glasului grav al câinelui care  stă acum, pe lanț.

E o altă vreme acum, în care femeia de odinioară cu burta la gură, acum sare ca arsă când aude clanța porții apăsată de pruncii ei, stabiliți la oraș. Bărbatul ridică din sprâncene și se încruntă, dar sub chipul acesta impenetrabil cu toții știu ce inimă mare se ascunde! Se bucură și el de venirea copiilor, că doar pentru ei tot dădea zor de atâta amar de ani!

Însă vine și o vreme în care, chipul casei se zbârcește, se dezgolește de culoarea fondului de ten, se crestează în riduri adânci până la temelii. Femeia e dusă demult, iar bărbatul…rămas singur pe prispă, nu păzește fereastra așa cum făcea femeia odinioară, cu ochii în zare după mașina argintie ce aducea copiii înapoi la ea, furându-i orașului chiar și pentru câteva ore. Nu, bărbatul stă pe prispă, pe băncuța din fața casei, zi lumină. Numai el știe la ce se gândește. Nici câne nu mai are că și el s-a prăpădit demult. Copiii vecinilor nu-i mai umplu curtea, decât dacă e vremea de cosit iarba care crește în neștire, neținând cont de gândurile bărbatului. Mai are vreo două găini cu care își împarte puținele vorbe de peste zi. Dar le va tăia și pe acelea, chiar dacă nemurirea satului zăcea în mâna aceea bătătorită de griji și munci, cu care întindea copiilor de pe uliță, cele câteva ouă. Nu mai are destulă putere nici să ajungă să le hrănească. După o altă vreme, pleacă și el după femeia lui.

Și casa aia rămâne singură. Cu ochii închiși, de parcă așteaptă să o trezească cineva. Cu gura mută, de parcă pe undeva caută cuvinte. Cu mâinile încrucișate pe post de lacăte la porți, ca toți să știe că timpul ei s-a dus. Din vreme în vreme, câte un copil de odinioară, vine să vadă cât mai are până se va stinge de tot. Copilul suferă după ea, dar nu mai tare decât suferă ea după viață. Și îi arată. Chiar și după ani în care pragul nu îi este călcat decât arareori, zambilele râd în soare. Nesăpate de nimeni. Ghioceii răsar de sub zăpezi. Liliacul plesnește de miros și îmbată întreaga uliță. Prunii, chiar și neudați, rup crăcile în mijlocul verii.

Cum oare rezistă florile? Ce mână nevăzută le face să răsară atunci când nu mai au pentru cine? De ce se încăpățânează să reziste atâtor tăceri? Casa e tot cu ochii închiși. Gura tot mută îi este. Dar ceva, dincolo de mâinile acelea încrucișate pe post de porți tot cred că este. E un foc ce încă mocnește. Ceva atât de viu încât face să răsară florile în curte, primăvara. Ceva atât de puternic încât e văzut de sus, de la cei plecați, și trimite prunilor viață în ei să rupă crăcile vara.

De ce trag oare toate cu dinții de viață, când casa a închis demult ochii? Dar oare…oare acel ceva dinlăuntrul ei…oare focul acela viu și nevăzut, care face zambilele să mustească primăvara, oare el va întoarce și viața casei? Oare va redeschide ea vreodată ochii și va fi iar plină de zumzet, ca mai înainte?

Nimic nu durează o veșnicie. Poate, într-o zi va fi lemne pentru foc. Sau nu. Poate nu. Dar până atunci, florile se încăpățânează să trăiască, nesăpate, neudate de nimeni. Doar de dorul focului casei cu ochii închiși.