Ne credem invincibili. În zborul nostru spre perfecțiune, ne împiedicăm de imperfecțiuni. Și mereu credem că, acelea pe care le întâlnim sunt ultimile. Dar mereu apar altele și altele. Însă, nicio imperfecțiune nu e, în imperfecțiunea ei, mai perfectă decât o… slăbiciune. Tare aș vrea să văd că există oameni care nu au slăbiciuni.

Fiecare, cu ale lui. Ale mele sunt întruchipate, se pare, sub formă de culoare. Culmea, o culoare nu poate fi, teoretic, atinsă. Și nici trăită. Și nici nu te poți certa cu o culoare. Cred că de asta, culorile devin slăbiciuni pentru unii. Dacă ar fi avut o formă, să zicem un cub…cu el puteam da de pământ. Dacă era un fruct, să zicem unul rotund, cu el puteam arunca în cele patru zări. Dacă ar fi fost un om, să zicem…un om bun… m-aș fi descotorosit de el la prima greșeală pe care ar fi simțit-o, sub formă de rândunele, inima mea.

Dar nu…eu a trebuit să am drept slăbiciune o culoare. Pentru că divinitatea mea știa sigur că eu nu pot avea prea multe slăbiciuni pe lumea asta. Și atunci, ca să nu mă scoată din tiparul uniformei, mi-a dat și mie o slăbiciune. Să-mi taie respirația atunci când o privesc. Să-mi încălzească sângele atunci când o descompun în elemente chimice, care formează viața. Să mă umple de nervi, la orice răzvrătire. Să-mi tulbure ochii, cu fiecare negare. Să-mi dea răsuflarea înapoi, după fiecare răzgândire. Să nu pot să o diluez, să o amestec, să-i schimb decât nuanțe, să nu pot să mă desprind de ea sau ea de mine.

Slăbiciunile fac din nepământeni, oameni. Slăbiciunile te păstrează ancorat în viață. Slăbiciunile crestează și trasează. Urme. Pe piele, în suflete, în pași. Slăbiciunile îți amintesc că nu ești dumnezeu, dar că trebuie să te duci la El pentru dezlegări. Pentru că de asta se numesc slăbiciuni: nu te poți dezlega singur de ele. Mai ales când slăbiciunile tale ți se agață cu cătușe care păstrează, de mâinile tale, cu șireturi care nu se desfac, de glezne, cu chingi nevăzute, de suflete.

Beție generală. Așa poți trăi cu ele în fiecare zi. Te poți îmbăta cu ele, distra până la frenezie, dar nu și descotorosi în zori. Exact atunci îți apar mai frumoase ca oricând. Mai ales când, culorile cerului de dimineață nu poartă între valurile lui și culoarea care tocmai ți-a fost dată, numai ție, drept slăbiciune.

Culoarea lipsă a cerului!