11131823_933439683386978_1957687853_nPeste oblonul vremii trag cortina. În ceasuri înghețate se duce viața noastră. În limbi de foc ne pironește carnea și cruci încremenite caută o stea, albastră. N-am așteptat să-ți văd cum spinii, se-nfig încet, în trup de dumnezeu. Odată mi-am întors privirea și hainii au sfârtecat din carnea-ți, răzvrătindu-se mereu.

Parcă era târziu. Nici nu mai știu. Cocoșii cântă-acum tot zi lumină. Dar nopțile, ferite de chipul lui Orfeu se-mprăștie agale, căutându-ne o vină. Ne ducem timpul agățat de-un par. Unii mai sus și altii mai puțin. Ne căutăm în suflet din ce în ce mai rar și ne-mbătăm din cupe cu venin.

Te-am pironit. Și fiare-adânci au țintuit pe veci numele tău. La gâturi se-nfășoară ridicându-se candid O cruce-naltă și un fiu de dumnezeu. Trăiam. Dar viața ce ne-ai dat, am tot pierdut la cărți. Ba sfășiată-ntre blesteme, ba trasă peste roți.

În sânge te mai vezi și doar prin el, se-ntoarce ceasul viforniței din noi. Suntem ulcioare pline, dar dincolo de el, ne ducem vremi încete, purtate prin noroi. Genunchii nu m-ascultă. Cuțite se înfig în trupul cel de ceară. Iar ochii mei îți cer, îmbrățișarea-ți mută. Razmeriță în mine, razboi se duce-afară…

Cand se va termina? Numai tu știi. Un zeu uitat de mulți, pe-o cruce tristă. Nici nu ma lași să cad, nici nu mă ții, dar scrii mereu în cartea-mi ce rezistă. Ți-aș mulțumi. Dar nu va fi de-ajuns. E tot o poezie ce îmi cânți cu zorii. De s-ar deschide-acum un drum ce m-ar fi dus aș ridica doar ochii, dezvelindu-ți norii.

Și ți-as tot scrie, de parcă nu ai știi. Când harpele îți cântă intru eternitate. Cum pot din lumea-mi mică să zbor iar cu cocorii când aripi nu mai am, ci doar o cruce-n spate?

Traforaj realizat de tatăl meu….