Dintre toți poeții, pe Nichita mi-ar fi plăcut să îl cunosc. Geniile se păstrează precum esențele: în sticluțe mici. Chiar dacă Eminescu e un geniu universal, care se divide în fiecare ochi ce îl citește, Nichita e, parcă, numai pentru inițiați. Dorul de Nichita nu poate fi descris. E un fel de dor care sfârâie sub carne, aleargă prin venele oricărui poet care are pretenția depășirii unei condiții de autosuficiență în scris.

Necuvintele lui Nichita sunt flăcări. Cuvintele lui Eminescu sunt scântei. Unul le începe, altul le sporește. Așa le văd eu. Dacă Eminescu e poet nepereche, dacă Eminescu rezidă prin fiecare ungher al unui suflet și dincolo de el, emanând un respiro fantastic, amestecat cu suflul lumii, Nichita e poezia însăși. E esența tare a unui cuvânt rostit din cerurile genunei, înainte să fie simțit, trăit sau amestecat cu gândurile vremelniciei. Nichita folosește cuvântul precum o clipire a pleoapelor: firescul acțiunii nu este mereu conștientizat ci, mai degrabă, simțit ca un dat al firii.

Nu mereu și nu mulți îi pot înțelege Necuvintele lui Nichita. Ele sunt, de multe ori lei încătușați în cușca de nedestrămat a iubirii. Sunt atingerea primordială a universului necreat încă. Sunt „Măreția Frigului” sau chiar „Semne”, „Noduri” și pământ de țară, amestecat cu „Verticala Roșului”. Nici măcar numele lui nu are altceva decât o sonoritate aparte. Nichita… o saga nesfârșită, purtată pe aripi de vânt peste cele mai aride dune deșertice. Nichita… pasul apăsat în lutul Nilului care curge invers. Nichita… licoarea ascunsă a poeților nepereche.

De ce e dorul de Nichita unul care sporește? În mintea oricărui artist, geniul se descompune pe înțelesul ei, al minții, în cele șapte arte moderne. Dar, poezia este arta perfectă, arta care le înglobează pe toate, așa cum spunea și Hegel, arta care pătrunde în cele mai profunde sentimente ale unui suflet. Abia acolo se naște dorul. Abia de acolo, plonjează uneori, cu salturi uriașe și fantasmagorice, inspirația poetului. Da, poezia este arta perfectă, iar cel care ajunge să o stăpânească, măcar precum Nichita sau Eminescu este omul atins de îndumnezeire.

Citindu-l pe Nichita simt azi exact ce colile sale scrijelite de stilou au trăit pe chipul lor. Când rămân fără cuvinte, inventez altele, spunea. E greu să inventezi ceva ce nu s-a mai spus înainte de tine. Mai ales când înaintea-ți au existat monștrii sacri precum el sau Eminescu. Însă, fiecare atingere a artei perfecte este creatoare. Și creativă. Asta am învățat de la Nichita. Să creez. Să dau formă. Să dau viață. Să fiu dumnezee. Iar asta e cel mai frumos dar pe care, o atingere de geniu ți-l poate conferi!

Trăiește, Nichita! Mai sus de stele și, mereu printre ele!