De două zile vreau să scriu despre…brățări. Fascinantele nimicuri femeiești, care anunță când se schimbă aerul într-o încăpere. De fapt, nu brățările mă fascinează cel mai mult acum, ci, cum sună ele peste taste. Într-adevăr, ador brățările. Acele șnururi groase, încrustate cu modele tribale, de neînțeles decât pentru cine le oferă și pentru cine le poartă. Un fel de cătușe moderne, ce nu leagă, ci, doar păstrează. Îmi place cum îmi îmbracă mâna, le ador clinchetul de clopot trosnind a vreascuri.

Clar ador brățările mai mult decât orice altă bijuterie purtată vreodată de zeița frumuseții! Dar brățările astea care îmi învelesc încheietura mâinii de ani de zile nu-s doar podoabe pentru mine. Fiecare are o poveste. Fiecare descrie un drum. Un moment. O clipă eternă. Poate le port nu doar pentru că îmi place glasul lor. Le ador mai degrabă, pentru felul în care vibrează, atunci când, e momentul să sparg liniștea.

Cel mai tare le iubesc atunci când scriu. Am renunțat de ceva vreme la scrisul de mână. La felul în care penița alerga pe chipul colii, la sunetul care anunța scrijelirea ei, uneori, până la sânge. Din lipsă de timp și, din neuroni mult prea obosiți, degetele mele aleargă acum pe taste. Când îmi aștern cuvintele, e ca și cum aș avea în față un curcubeu. E ca și cum aș picta cu ploaie. Ca și cum, aș zugrăvi cu stele. Tastele prind cumva viață, iar viața lor e anunțată de clinchetul brățărilor. Când ele încep să cânte, versul începe să rostească. E o vânătoare veșnică, pentru că niciodată tastele nu vor putea prinde cântecul brățărilor. În schimb, brățările sunt cele care dictează iambul tastelor.

Unele apar în mov violent. La fel ca cerneala scursă din stiloul pe care l-am abandonat. Altele sunt doar rozalii, exact ca un firicel de sânge, amestecat într-o eprubetă, cu seva incoloră a esenței de vanilie. Alte taste sunt întunecate, întocmai ca norii prevestitori de furtună, iar unele, aidoma vieții care trezește primăvară, natura. N-aș putea trece peste tastele albăstrii, rupte din cozile celor mai grăbite stele. Nici peste acelea peste care, un trandafir cărnos, în care îmi ascundeam fața de copil acum mii de ani, a presărat un praf galben, de comete ciocnite în galaxii îndepărtate. Fiecare tastă are o culoare aparte. Tonul lor este dat însă de cântecul brățărilor de la mâna mea. E frumos să simți că ești propriul tău dumnezeu. Unul mic, neînsemnat câteodată, dar dumnezeu adevărat.

Da, ador brățările. Pentru că, în cele de la mâna mea e închisă muzica lumii. Harpele îngerilor formează zalele lor. Desenele nu sunt altceva decât geometrie sacră. Iar argintul lor e sângele metalic din care s-a făurit, cu mii de ani în urmă, lumea. Fără ele nu aș mai auzi muzica. Iar tastele nu ar mai fi colorate. Și nici versul nu mi l-ar mai dicta. Brățările sunt clapele muzicii mele. Iar eu ador să cânt!