Mă ceartă gândul că nu i-am mai dat
Nici aripi să mai zboare și n-a mai plecat.
Mă-ntreabă ochii de ce nu te-au văzut mai des
Iar buzele mă ceartă că săruturi n-au cules.
Nici părul nu se lasă mai prejos
Căci fără mâna-ți încleștată, crește mai mereu, în jos.
Iar palmele nu mă ascultă nicidecum
Căci merg stinghere, pe același drum.
În loc să-atingă-n treacăt gura ta
În loc s-alunece ușor, pe pielea ta
Se tot încurcă în zile fără soț
De parcă celelalte au fost furate de un aprig hoț.

Iar mă sfădește glezna tatuată
Că tot demult n-a fost nici ea, de tine sărutată.
Cum să le spun că nu mai ești
Cine m-ar crede că exiști doar în povești?
Și cum să tac, să-mi mint tot al meu trup?
Ești prea departe pentru gându-mi mut.
Și nu auzi, nici strigăte nici ochi
Ești dus prea sus, pentru aceiași orbi.
Dar nu-i nimic, căci trupul mă ascultă
Și consfințește doar îmbrățișarea surdă
Ce de departe i-o trimiți și nu o lași
Să-i fie drept, cărare pentru pași.

Zâmbesc, privind gâlceava tristă
De parc-ar fi un show stingher dintr-o revistă.
Eu știu că pașii de tango sunt drepți
Nu ca în viață, când greșești și-aștepti.
Zâmbesc și gura mă îndeamnă tot mai des
Să fiu, să am, să las ce n-am cules
Să-mi iau și să arunc pe veci
Tot ce n-am mai știut
Când te-am lăsat să pleci.

E mult prea cald în jurul meu
Și trupu-mi se agață de un alt zeu.
Doar sângele mai fierbe și se zvârcolește
Căci doar în mâna lui se luptă și trosnește.
N-am terminat. Dar ochii-mi cer spre soare
Gura de tace, pasul nu-l îndoaie
Iar părul, cel în stele aurii
Se împletește-a dor în alte constelații.

Mă ceartă gândul că nu i-am mai dat
Nici aripi să mai zboare și n-a mai plecat.
Iar eu zâmbesc…ce știe gândul meu?
Tu ești aici o clipă…eu, peste tot, mereu!