IMGP1466
N-aș fi crezut că poate să ardă așa. Îmi priveam mâinile, ochii și părul… flacăra aceea sfârâia încet, pe pielea mea. Nu mă făcea, nicidecum, scrum. Nu mistuia. Ci se juca, nestingherită, pe chipul meu, în ochii mult prea plini de izvoare, pe pielea-mi tatuată a mult prea multe renunțări.

Îmi plăcea senzația asta de…nisip grecesc amestecat în clepsidrele catedralelor lumii. Ceva trebuia să fie cu flăcările astea, că nu degeaba începuseră acum să iasă prin piele, să se înfășoare de gleznele mele și să danseze pe lângă mine, mai ceva ca zânele pădurii. Pășeam încet, să nu le strivesc mersul, împletit. Nu știam atunci cât e de important să păstrezi focul. În timp, pe măsură ce l-am văzut împrejurul meu, amestecându-mi mersul, am înțeles.

Flăcările acelea albăstrui sunt cele născute din ascuțimea unei minți, topită în valuri de magmă sufletească, încinsă pe altarele lumii. Ele hipnotizează, nu ard până la fum. Vrăjesc, fără să te facă să îți pierzi mințile. Doar controlul. Sfârtecă, până la genune, fără să atingă traseul cald al venelor. Varsă foc lichid în suflete, pe post de absint. Adoram să le simt cum îmi înfioară pielea, la fiecare atingere. În transa lor, coborau și urcau la fel de repede ca toate uraganele planetei. Mă făceau să simt viața, până în cele mai adânci ape ale oceanelor. Îmi inundau simțurile, călcând peste bariere și conveniențe.

Nu…cu siguranță că nu aș fi crezut vreodată că poate să ardă așa. Doar că, peste vreme am înțeles. Au culoarea unei bucăți de piele tatuată. Gustul buzelor mușcate cu sete. Chipul răvășit de alizee, în culorile toamnei. Pasul, înfipt în toate treptele urcușului nerenunțat. Degetele, lungi, strânse într-o mănușă dantelată. Iar mirosul…e parfumul freziilor amețit de licoarea viole..ntă a liliacului târziu, străpunsă de cerneala albăstrelelor de câmp, vărsate în margarete cu miezul galben.

Cum recunoști o astfel de flacără? Doar… Privește-mă!