Mai lasă-mi ochii
Traversaţi de verde
Se trag în mine punţile spre munţi
Poeţii mor când nu mai au ce pierde…

Şi-n calea nopţii, ceara se topeşte
Pe gâtul Lunii, alunecă uşor
Nu e aici nici timp, nici nimeni nu trăieşte
Când paşii urlă-n tine, sfârâind a dor.

Şi nici cărarea nu ni se arată
Cei drepţi îţi strigă după garduri verzi
Nu te împiedici, dincolo de poartă
Nu îi ajungi şi nici nu vrei să crezi.

În înserarea prafului din asfinţit
Când Luna se topeşte, în margini de cristal
Eu îţi aduc, un rege răstignit
De dincolo de vreme, până la hotar!

Dezleagă Doamne, câinii din lătrat
E timpul verde şi amestecat
Nu mă certa venind de peste munţi
Poeţii mor, când gândul nu le mai săruţi.

Şi-n renunţare nu mă îmbrăca
Nu strânge norii în plasa unor ochi
Dezleagă-mă să fiu din nou a ta
Ridică-mi ochii să nu fie orbi!

Şi buzele-mi pecetluieşte peste flori
Aceleaşi vechi păcate nu amesteca
În cântece de frezii, trecute peste mori
Ce macină nedesluşite slovele cuiva!

Atinge-mi iarăşi fruntea şi sopteşte-mi lin
Când Luna obosită se duce la culcare
Că lumea se împarte, în miere şi venin
Iar Tu, ai tot gustat, din fiecare…