Aveam 17 ani când ne-am cunoscut. Erau cruzi anii aia, puri și neîntinați nici de urâțenia lumii, nici de cicatrici. Probabil și de asta l-am plăcut din prima. Când ai 17 ani, nu îți trebuie mult să te îndrăgostești. Și cum nici el nu era deloc prea bătrân, dacă m-ați întreba aș spune că era chiar un copil, și lui i-a fost foarte ușor. A fost dragoste la prima vedere.

După prima întâlnire nu am mai avut liniște. Toată ființa mea țipa după verdele ochilor lui. Abia acum îmi dau seama, de ce ador eu un anume verde. Și, de când. Era hipnotic. Fascinant. Amețitor. Mistic. Misterios. De transă. Era suficient doar să își ridice câteodată tona aia de verde spre mine și mă topeam. Am știu din prima clipă că îl voi iubi, ca o nebună, toată viața. Mulți ani chiar mi-am dorit să trăiască mai mult ca mine. Căci viața fără el era pustie.

Ne-am iubit pasional, ucigător, până la sânge câteodată. Fiecare clipă petrecută lângă el era o poezie. Diminețile, mă privea din adâncimea verde a ochilor, minute în șir, așteptând să mă trezesc. Îmi căuta ochii, respirația, gura, mâinile, părul… Se îmbăta efectiv, când se prindea cu toată ființa de părul meu. Nopțile nu erau deloc liniștite. De câte ori nu m-a trezit la trei dimineața, încercând să se furișeze cât mai aproape de mine, căutându-mi îmbrățișarea! Iar eu, câteodată îl iubeam cu patima zeilor Olimpului, cu focul creat din mâna lor, până când simțea că trebuie să lase măcar 10 cm între noi, ca să nu se sufoce. Dar lui îi plăcea focul ăsta….cărui berbec nu i-ar place flacăra pe care fiecare știe cum să și-o crească și întrețină?

Ai mei nu au fost, la început, de acord cu relaţia noastră. Eu urma să dau BAC-ul şi mintea mea era numai la ochii lui. La atingerile acelea tandre şi atât de suave încât îmi făcea fiecare cm de piele să se înfioare. Eram vrăjită de magnetismul lui. De curcubeul acela pe care îl purta în priviri, de tatuajele lui complicate ce-i desenau pielea.  Aşa am început să ador tatuajele. Şi câte nopţi nu petreceam privindu-l, urmărindu-i cu degetele, modelele de pe corp… Însă, încă de pe vremea aia a înţeles cât e de importantă cunoaşterea. Stăteam zile întregi unul lângă altul şi el mă asculta la comentarii, la cele 2000 de pagini pe care le-am învăţat, mai apoi, pentru prima licenţă. Aşa au înţeles ai mei, în timp, că nu ne vor putea despărţi niciodată.

Doamne cât timp a trecut de atunci! Ce ani minunaţi am putut petrece alături de el! Aşa e, până acum vreo cinci ani nu am iubit vreodată alt bărbat, mai mult ca pe el. Crescusem împreună. S-a bucurat lângă mine, de toate victoriile mele. A plâns nopţile, alături de mine, pentru toate înfrângerile. Învăţa, cot la cot, din cursurile mele de la Istorie. Citeam împreună aceleaşi cărţi. Apăsam pe aceleaşi taste. Când credea că am obosit, îmi punea efectiv monopol pe laptop, ca să mă ţină departe de epuizare. Când draga mea fiinţă căreia îi datorez totul în lumea asta a plecat, trei zile mi-a însoţit durerea despărţirii. El m-a învăţat ce înseamnă iubirea dincolo de orice barieră. El mi-a arătat ce înseamnă să vorbeşti fără cuvinte. De la el ştiu că citesc în priviri. Şi să vorbesc cu ochii. El m-a învăţat să înot în culoarea vieţii şi să ascult muzica stelelor. Nu ştiu acum dacă am avut grijă unul de altul, sau, mai degrabă, el de mine. Mi-a fost paznic, frate, prieten, alinare, profesor, copil şi, de multe ori, dincolo de pereche, pentru sufletul meu.

S-au scurs deja 35 de ani, acum. Cât o jumătate de viaţă sau, la câte au trecut prin sufletul meu, aş putea spune lejer, chiar o viaţă întreagă. Am învăţat între timp, că totul trebuie domolit. Şi iubirea, şi paşii, şi moartea. Tot el mi-a arătat cum să fac asta. Una dintre ultimile lui lecţii pentru mine.

Nu ştiu cum aş putea încheia vreodată descrierea acestui suflet cu ochi verzi. Nu ştiu dacă poezia din privirea lui se va estompa vreodată, în culorile amestecate ale ochilor mei. Cu siguranţă, sufletul meu îl va purta în el, pentru totdeauna. A fost o onoare, un privilegiu şi un dar inimaginabil al divinităţii, să îl am alături de mine. Chiar şi în anii în care viaţa ne-a împrăştiat în alte zări, sufletele noastre respirau în tandem. Mi-a simţit neliniştile, iar eu, lui, suferinţele. Ce am trăit alături de el, poate fi oricând, lecţie pentru orice om de pe planeta asta.

Îţi mulţumesc că ai fost al meu! Am să te iubesc întru eternitate, aşa după cum mi-ai arătat în viaţa asta, că meriţi şi ştii! E o viaţă nouă, pentru amândoi, de acum! Odihneşte-te!