Încep să nu mă mai impresioneze lucrurile ca mai înainte. Locurile, oamenii (care de altfel nici nu pot spune că m-au dat vreodată pe spate, iremediabil), poveștile lor. Lately am început să văd altfel tot procesul ăsta care se numește viață și în care ești forțat să te miști.

E drept, trebuie, înainte de toate să mărturisesc că am obosit tare rău. Și numai cine a fost în my shoes vreodată poate înțelege. Toate căutările, toate încrâncenările de a descoperi, lasă urme serioase. Probabil, din acest proces face parte și transformarea asta. Am cunoscut de curând o familie de englezi, foarte dați pe spate de tot felul de aspecte ale vieții noastre.

Am fost surprinsă să constat câtă maturitate zace în întrebările unui copil de nouă ani, în comparație cu unul care a crescut în România. Câtă complexitate rezidă în mecanismele lui neuronale, asta e de-a dreptul fascinant. Însă, dincolo de aceasta complexitate care, mai târziu pe el îl va ajuta să nu moară de foame în țara lui sau oriunde altundeva, nu m-a impresionat nimic, pentru că ajungi să constați cât de puțin pline sunt sufletele lor. Aceleași frământări le au părinții. Aceleași temeri le au gagicile de 14 ani. Aceleași probleme legate de inadaptabilitatea la un mediu nou. Ba îmi venea să râd la orice pas, gândindu-mă cât a stricat progresul, sufletele oamenilor. Căscau gura și ochii la orice rahat (scuzată îmi fie expresia) românesc, la orice piatră, la orice dulceață făcută în casă, la orice bulgăre de zăpadă sau om de zăpadă făcut fix în mijlocul unui lac înghețat.

Îi priveam și nu conteneam să mă minunez cât de mare și fără limite e prostia umană…cât de bine a putut ea fi îmbrăcată în poleiala frumos strălucitoare a capitalismului, cât de bine a reușit să creeze iluzia de libertate a oamenilor… și cât de puțin le trebuie defapt acestora ca să fie liberi. E penibil să vezi un adult în toată firea că se bucură că îi scrâșnesc încălțările în zăpada afânată. E jenant să nu ai reperele unei societăți tradiționale, doar pentru că alții, înaintea ta au vrut să inventeze supermarketurile. E absolut de neconceput pentru mine cum poți să începi să plângi de nervi că nu ai Ipad-ul, IPhone-ul la îndemână câteva zile și că te plictisești fără televizor.

Probabil îmbătrânesc. Dar sincer prefer să îmbătrânesc așa, ascultând cum trosnește un lemn în sobă, știind să spun oamenilor că cel care tocmai și-a luat zborul de pe marginea unui câmp este un uliu nu un vultur sau o cioară, având un orgasm intelectual mai ceva decât unul fizic citind o carte prăfuită, dintr-o bibliotecă ticsită, într-un loc unde wireless-ul e doar un fel de sperietoare a copiilor care încă mai ascultă povești, decât să îmi citesc știrile pe Google + every night și să ajung să mă plictisesc că nu am semnal la telefon, admirând de la distanță totodată, viața unor oameni care trăiesc ca acum 100 de ani, râvnind ca, măcar din când în când, să îmi mai aduc aminte că și țara mea odinioară, avea păduri întinse, cascade cu ape repezi, vaci care vin singure de la păscut și țărani cocoțați în vârful unei clăi de fân, în loc de claxoane frenetice, oferte la orice supermarket și lumi virtuale la orice pas.