E destul de dificil să contabilizezi o viață. Mai ales când trebuie să o rezumi la niște cuvinte sau, după caz, niște kilometri parcurși. Uneori e imposibil să descrii fiecare sentiment pe care l-ai avut în cutare loc sau lângă un anume om. Dar pe mine nu mă interesează asta. Pentru că, fiecare kilometru de drum, fiecare foaie mâzgălită și aruncată pentru totdeauna la coș, fiecare punct pe care l-am pus m-a adus mai aproape de desăvârșirea mea.

Am stat deasupra stâncilor înalte ale Meteorei, am îngenunchiat în fața unei cruci, ascunsă bine într-un vârf de munte, am pus o verighetă pe degetul cuiva, pentru ca, mai târziu, să o scot tot eu, am scris cărți pe șervețele parfumate și am descris gravuri ale marilor artiști ai lumii, am pășit în locuri în care m-am reîntors acasă, am încrustat în slove meșteșugite toată tânguirea Sarmizegetusei, am pus țărână peste două suflete și am trăit prin alte zeci, am lăsat în urmă orașe, pentru zări pustii, am trecut în nopți târzii prin destule paturi și, în niciunul nu m-au prins alți zori, am râs, am plâns, mai mult decât aș fi vrut în unele cazuri, mai puțin decât ar fi trebuit, în altele. Mi-am testat limitele de atâtea ori încât nici eu nu știu cum de îmi mai trebuie să încerc lucruri noi.

E o treabă serioasă însă, cu nevoia de a descoperi, de a citi lucruri, locuri, oameni, cărți și vieți. E ca un drog care aleargă nestingherit prin toate ungherele și îmi spune mereu, la ureche, să nu mă opresc. E obositor să ții un astfel de jurnal în care toate nimicurile astea existențiale să pară că au importanță. Pentru că da, la un moment dat, după ce testezi atâtea și treci prin atâtea, te saturi să le mai dai importanță. Și atunci selectezi; momentele care par importante, de cele cu adevărat importante. Flăcările tocmai de asta se numesc flăcări, pentru că ard doar în anumite momente. Iar flăcările acelea eterne, veșnic vii sunt mult prea puține și destinate doar anumitor oameni, ca să poți spune că trăiești doar pentru ele.

Am învățat mai puține decât aș fi vrut. Mai multe decât mi-ar fi fost necesar. Cu toate astea sunt mai câștigată decât mulți care cred că au o viață plină și frumoasă. Pentru că, ei odată scoși din viața aia habar nu au pe ce lume sunt. Nu spun că eu aș ști tot timpul, cu exactitate, dar ce mă mai uimește azi? Ce mă mai sperie? De ce anume îmi mai e frică în materie de oameni? N-aș vrea însă să fiu vreodată în pielea unor oameni cu vieți frumoase…

Anyway, toate se contabilizează cumva. În zâmbete, în lacrimi, în nopți pierdute sau gheme în stomac, în riduri și neîmpliniri sau în ochi în care joacă lumina aia a împlinirii. Toate atârnă foarte greu într-o balanță nevăzută pe care, Bătrânul Pictor a înclinat-o, pentru mine, către condei și coli scrise cu tâlc. Iar asta nu are cum să mi-o ia cineva vreodată. Mi-a luat ceva să înțeleg lucrul ăsta. Și, la final, cântărește mai mult decât o viață, aparent plină și frumoasă. Ele vor rămân în urma mea și îmi vor duce poveștile mai departe. Acelea ale locurilor prin care am călcat, ale pragurilor peste care am trecut, ale oamenilor pe care i-am iubit, ale sufletelor pe care le-am părăsit, ale foilor pe care le-am umplut. O viață plină, indeed…