Îmi place la nebunie să scriu. Îmi amintesc acum de cineva, pe vremuri incredibil de agăţat de sufletul meu şi care, ani la rând a căutat acea fotografie care să mă definească, în toate cotloanele cele mai ascunse ale fiinţei mele. Aşa e şi cu mine, îmi place să scriu căci prin scris, îmi aleargă gândurile şi degetele către fraza aceea perfectă. Ştiu, clişeic ai spune, mai ales tu, cel căruia nu-i place să citească pentru că tu nu se încadrează niciodată pe sine în nişte tipare generale. Dar clişeu cap coadă este fiecare existenţă în parte: e un clişeu deja să te naşti, să te cununi, să înşeli, să trăieşti, să zâmbeşti, să munceşti, să călătoreşti…totul e doar un clieşeu. De multe ori, amar. Însă, ce se întâmplă între toate astea cu sufletul unui om, nu mai e deloc clişeic. Doar acolo clişeele se dărâmă precum castelele de nisip, doar acolo cad toate zidurile, rămânând gol, în faţa oglinzii tale. Şi atunci vrei să te defineşti, vrei să te descrii, vrei să îţi explici anumite comportamente, pe care clişeele lumii acesteia nu le încadrează cel mult, decât la capitolul iluzii.

În sufletul tău se petrec toate. Şi tare puţini oameni ştiu asta. Şi mai puţini ştiu să privească, să renunţe la orgolii şi să deschidă ochii, să treacă peste mândria prostească firească a oamenilor şi să se descalţe, păşind uşor în sufletul altcuiva.

Dar nu ai cum să înţelegi toate astea, netrăindu-le. Nu ai cum să uiţi supărările, dacă nu ai testat niciodată în viaţă, iertarea, renunţarea, neîncrâncenarea. Nu ai cum să ştii ce metamorfoze se petrec zilnic în interiorul unui om, până nu ţi se întâmplă ţie. De asta mi se pare mie fascinant universul. Are răbdare mai ceva ca pietrele, până când şi cel mai îndărătnic caracter se modelează precum cea mai lungă stalagmită.

Aş zâmbi acum. Pentru că îmi place să scriu. Pentru că ador să scriu, mai ales pentru cei care se pretind curioşi de metamorfozele şi apocalipsele din mine şi care nu le pot vedea, altfel, din motivele de mai sus. Îmi place să scriu, pentru că ştiu că cei care vor ajunge aici vor înţelege la un momemnt dat că toţi trecem prin tot felul de schimbări. Închistarea într-un anumit comportament sau valori sau schemă mentală nu e nimănui de folos. Asta nu se numeşte evoluţie. Am tras cu dinţii ani buni să scriu doar aşa cum ştiam eu că pot scrie. Până într-o zi când am renunţat. Şi de atunci, mâna mea a aflat şi alte căi de a exprima ce vrea sufletul meu. Uneori, mai frumos ca înainte.

Alt om drag mie, spunea să renunţi ca să poţi avea. Eu am renunţat la a mă mai înverşuna că nu pot primi exact cum aş vrea. Tu cât mai ai?

Scrisul e metamorfoza mea. Aici îmi găsesc şi liniştea şi zâmbetul şi mulţumirea şi răstignirea. Mi-aş dori să fi putut şti toate promisiunile făcute altădată. Pentru că am convingerea că, într-o altă viaţă, dacă nu am inventat alfabetul, cu siguranţă l-am făcut să fie preţuit la adevărata lui valoare. Aceea, ascunsă bine în sufletul unui Om!