As fi vrut sa zambesc mai mult langa tine. Sa-ti inseninez ochii mai mult. Sa fie mai multe momente in care ne-am fi atins. Si maini, si trupuri, si flacari. Ardeam si nu stiai cat de scrum deveneam. Pentru ca nicioata n-ai vazut mai adanc de verdele meu. Pentru ca niciodata nu am avut ocazia sa te las.

Imi lipsesti. Mai mult decat crezi. Mai mult decat vreau. Zilele in care imi alergai prin vene se scurg exact ca la dezintoxicare. Uneori uit ca am trait o poveste. Alteori ma intreb cum oare o poveste se poate termina asa. Most of the time…esti.

Nu e nimic fair in asta. Nimic adevarat nu simt ca se aseaza odata cu timpul. Poate doar linistea. Stii…linistea aia a vremii asternute peste morminte. Iar eu nu-mi doresc sa te ingrop. Insa nici cu mine la trei metri sub pamant nu cred ca e interesnt.

Vremea sangelui care alearga odata cu tine a trecut. Acum te asterni usor, exact ca substantele afrodisiace care se amesteca in toate sistemele. Nimic nu e decat iluzie. Inclusiv tacerea. Inclusiv durerea.

Dar daca totul e doar o iluzie…de unde atatea cicatrici? Imi lipsesti. Si imi vreau sangele inapoi.