DSC_1122

Trebuie să ai în sânge drumul. Şi potecile trebuie să îţi fie precum venele: întortocheate, lungi, subţiri şi ascunse privirilor străine. Nimic nu le poate abate din cale, mai ales atunci când poartă cu ele, precum sângele, taine, trăiri, suişuri, coborâşuri. Trebuie să le descoperi, să le trăieşti, să le simţi savoarea de parcă, la fiecare nouă potecă, ai călca pentru prima dată pe un drum, de orice fel ar fi el.

Descoperirile trebuie să fie a doua ta natură. Ce nu prezintă importanţă în restul timpului trebuie să se vadă în curiozitatea cu care analizezi, cercetezi şi despici fiecare pas. Doar aşa poţi spune că iubeşti ceea ce faci, că iubeşti un loc, o poveste, o cărare. E simplu să priveşti şi, mai apoi să te lauzi că ai fost în cutare loc. E mai complicat să spui, în cuvinte alese, potrivite, de ce ţi-a plăcut locul acela. Ce sacrificii ai făcut pentru el? Cât de bine l-ai cercetat? Cât de familiar îţi este, dacă mâine va trebui să însoţeşti pe cineva până acolo?

Aşa e şi cu oamenii… mulţi trec prin viaţă fără să ştie precis, pe ce cărări îi poartă paşii în sufletul unui om. Dar pe mine nu mă interesează astfel de oameni. Îmi place să văd că, un om ştie să păşească pe cărări neumblate prea des. Dar oare, câţi au simţit vreodată plăcerea, libertatea şi, totodată, împărtăşirea pe care o ai când, inima îţi bate cu 220/minut, sângele stă să-ţi explodeze în tâmple, paşii nu mai sunt siguri pe puterea lor şi, totuşi, te poartă deasupra lumii?

Da, e foarte simplu să spui că îţi pasă şi, la cel mai mic derapaj să te întorci şi să pleci ca şi cum nici n-ai fi trecut printr-un loc. Cărările acelea se ascund ca venele…odată ce au văzut acul unei branule, se schimonosesc, se pitesc prin cele mai adânci cotloane ale sufletului şi, cine ştie cum să mai apară la suprafaţă iar…

Un castel fermecat…altă poveste….