Dacă ar fi avut trup ar fi știut. Dacă ar fi fost din carne ar fi sângerat. Și dacă ar fi avut aripi ar fi săgetat demult zările. Dar era doar un christ răstignit în fiecare secundă, de propria ființă. Acolo se produceau zilnic apocalipse. Cele mai mari avalanșe, cele mai groaznice cutremure acolo zgâlțâiau cu toată puterea. Da, exact așa își ducea zilele. În rest ai fi putut jura că, sub masca din spatele măștii este, defapt, un om normal.

Îi aud și acum râsul colorat când l-am întrebat, prima dată dacă e normal. Nu știam atunci, că e captiv în propriul Eu. Mă fascina. Și, ori de câte ori zborurile ni se întâlneau, prăpădul lumii era jucat pe arginți grei, în talerele zeilor. Nu aveam zei diferiți. Până la urmă, el era un christ răstignit în carnea lui, iar eu, una din cele vechi ale lumii dinainte. Dar zeii ăștia pe care fiecare îi cunoscuse altfel, și altfel, pășeau pe urme bătătorite, amestecate în pahare translucide, uneori.

Dacă ar fi avut un nume, i l-aș fi rostit mai des. Dacă ar fi avut chip, cu siguranță i-aș fi mângâiat fiecare rid, nemascat de farduri, până când ar fi învățat să respire, din nou. Dacă ar fi avut curaj, i-aș fi dat alte picioare pe care să se sprijine și o mână în care aș fi ținut strâns, toată nehotărârea pașilor de început, până dincolo de vreme.

I-aș fi închis tresăririle în săruturi. Iar panica momentului în care își bătea în cuie orologiile minții aș fi golit-o din sticlele pline de arome țipătoare și înțepătoare. I-aș fi spus că Luceferii de noapte și cei de zi sunt prinși în aceeași plasă unde dansează stelele, pe muzica lumii. Și, în nopți târzii, în creieri de munte, l-aș fi lăsat să se înalțe, printre zâne și focuri, până dincolo de ele.

Dar nu are nimic din toate astea. E doar un suflet care chinuie fiecare particulă din cristul său, răstignindu-se pe sine, pentru păcatele unei lumi în care a fost târât, înainte de vreme. E fascinant să-i observi zbuciumul. Pentru că îți amintește, în fiecare secundă, ce înseamnă viața fără iubire. Uneori e suficientă o secundă de dragoste ca să privești ochiul unui astfel de om și să-și deschidă toate lacătele ruginite de timp. Alteori trec eoni și credem că îi cunoaștem.

El însă învață să capete chip prin chin. Își îmbracă haina cărnii, încercând să refacă drumul spre Casă. Și primește trup, ori de câte ori se împărtășește, dăruind.

Dacă îl vedeți în nopți arzânde, topind tutun cu înverșunarea unui furnal să nu-l confundați cu diavolii ce perpelesc carne de tun în cazane cu smoală. E doar un Crist ce învață să devină om, din tocul unei ferestre care privește spre soarele ce apune sub dealuri. E acel Christ pe care eu l-am iubit din prima clipă, nevăzându-i chipul, nesimțindu-i trupul, ne-amestecându-i carnea. Acel Christ care acum, trage cu sete dintr-o țigară, crezând cu tărie, că gratiile coliviei lui sunt ferecate pentru eternitate, iar Petru nu va mai aștepta, a doua cântare a cocoșului. În schimb, spre dimineață, când toate le va crede doar un vis urât, eu îi voi mângâia chipul cel de carne, reamintindu-i că fiecare ciob pe care a călcat, i-a modelat trupul cu care acum, îmbracă haina întortocheată a întregirii Sinelui, descoperit când nu se aștepta, într-un tablou de Dali.