Se lăsa noaptea și Darie se afunda, din ce în ce, în codru. Ce-i trebuise lui să plece în miezul iernii de acasă, nu prea știa. Și, mai ales să se ducă pe o vreme ca aista, la lac. Amu, acasă avea tăt ce-i trebuia, de-ale gurii până la vară, orătăniile din bătătură aveau și ele cu ce să-și umple gâtlejurile tătă iarna, lemnele gemeau sub șopron…dar dacă cu gândul aista se trezi în zorii zilei apoi musai trebui să plece. Vroia să vadă și el ce e cu luminile alea și, avea propria lui teorie cum că sunt făclii aprinse de hoții de ace, care despuiau copacii doar în puterea nopții. Asta trebuia să fie, altă explicație Darie nu găsi pentru care, tot regatul regelului orb era pus pe jar, de niște lumini.

Și apoi, nu credea el că flăcăruile acelea ar fi stat ca soldații gata de luptă, la marginea lizierei, suspendate așa, în aer, de parcă ar fi fost manevrate de niscaiva păpușar. Trebuia să vadă cu ochii lui ce se întâmplă acolo, mai ales că, de la o vreme, în întreg regatul armata orbului începuse să muțească. Și apoi, ce armată îi aceia care, pe câmpul de luptă nu-și sparie dușmanul răcnind din toți rărunchii, cum făceau pe vremuri, barbarii daci? El nu-i credea barbari, că doar îi erau buni și bune, dar așa vorbea lumea de cei din vechime, pentru că erau mai mult frați cu codrul și cu simplitatea decât cu opulența din jurul lor.

Darie mesteca de zor niște tutun și își afunda pașii în omătul acela care-i scrijelea scoarța minții cu scârțăitul lui. În oricare altă vreme i-ar fi plăcut sunetul acela greoi, metalic, plin de tâlcuri ca vreascurile trosninde în foc dar, acum, îi aducea prea multă liniște. Niciun fâlfăit de aripi nu se desprindea din copaci. Niciun chițcan nu alerga spre vizuina lui și nici măcar pașii vigilenți ai lupilor nu se ascundeau de după trunchiurile bătrâne, ținându-i de la distanță, drumul.

Se gândi că era pe calea lui și, fiind doar a lui, atunci musai trebuiau să-și vadă fiecare de ale lor, neintersectându-se decât atunci când era cazul. Dar asta nu îi îndemna să nu foșnească, să nu șuiere, să nu urle sau să-și dreagă glasurile. Numai pădurea parcă vorbea cu cineva. Se opri în loc să asculte mai bine, dar, odată cu pașii lui se opriră și murmurele acelea. Cu cine o fi vorbind codrul aista, se întrebă Darie, scărpinându-se în cap. Ei, o fi având el ceva de împărțit ba cu arborii bărboși, ba cu piticii cei sfădoși, ori chiar cu cele frumoase, se gândi el. Nu le văzuse niciodată, deși trăia la marginea codrului de când se născuse. Și apoi, ce să aibă ele cu Darie, căci doar nu crescuseră împreună? Ele erau de când vremea, nici nu știa de ce li se spune cele frumoase când trebuiau să fie acum zbârcite și cocârjate, iar el, un holtei vânjos, în floarea vârstei, ce număra doar vreo 38 de anotimpuri în bătătura casei părintești. Trăia singur de ceva vreme, de când bătrânii închiseseră ochii, mult înainte să-l vadă însurat. Și, mai apoi, ce-i trebuia lui însurătoare când avea cât îi ziua de lungă treabă la pădure și prin ogradă, cât pentru cinci oameni? La clăci nu prea mai mersese în ultima vreme, căci flăcăii de la vale începuseră să ia ochii fetelor cu tot felul de amețituri și șiretlicuri iar aistea parcă erau vrăjite, așa le cădeau în brațe, uitând de vechile obiceiuri. Îl plictiseau toate aistea pe Darie și, de când regele își făcuse în obicei să-l viziteze destul de des aici, la poalele munților, timpul îl străngea prin bătătură, să deretice toate, mai ceva ca o muiere grijulie. Îl iubea Darie pe regele orb, căci doar la fiecare bătălie luptase lângă el, ba chiar de vreo câteva ori îi salvase și viața acestuia. Hm, cine a mai văzut rege orb să lupte, dar uite că regele lui, orb așa cum era nu ierta pe prea mulți care mușcau din hotarele țării sale.

Toate astea îi erau în minte lui Darie pe măsură ce își pierdea pașii pe potecile din codrul acela. Se învălmășeau toate în tărtăcuța lui de se mira și el cum de au loc, atâtea gânduri,  în capul unui om. Nicio clipă însă, nu se abătu de la calea lui. Sau poate calea, fiind a lui și doar a lui, nu l-a părăsit pe el, chiar dacă, din vreme în vreme, mai își scăpăta pașii de la poteca aceea subțire, pitită bine sub omătul scrâșnitor.