Și regele își lungea grumazul până dincolo de zare. Il atrăgea tot mai tare codrul ăsta, cu luminile lui. Văzuse, în aceeași dimineață ca și Darie, mișcare la marginea lizierei dar crezuse, inițial, că sunt ciutele venite la vânat de muguri de iarbă, încremeniți sub omăt. N-ar fi îndrăznit să strige la ele căci, încă de pe vremea în care era și el ciutan, auzise din poveștile bunicii sale, regina, că nu e bine să mânii spiritele pădurii că rămâi strâmb pe viață. Strâmb nu rămăsese că nu strigase niciodată la ele dar, într-o noapte plecase în codru până la lacul fermecat cum îi spuneau bătrânii și i se păru că vede acolo una din cele frumoase…atât de frumoasă că nu-și putea lua ochii de la ea nici atunci când îl privi printre suvițele castanii. De atunci rămăsese orb, iar speranța ca, măcar o dată în viața asta să o mai întâlnească pe făptura aceea nu îl părăsi niciodată. Și oricum, chiar dacă acum nu mai credea în povești cu zâne, ar fi strigat degeaba căci pădurea era încă departe să-l poată auzi pe el, de la fereastra turnului.

Dar se tot gândea cum să facă, mai ales că, în ultima vreme, pricinile împărăției nu mai erau deloc o prioritate pentru el, de când văzuse luminile acelea jucăușe și auzise și el de hoții de ace. Toți supușii remarcaseră că regele lor e mai tot timpul pe gânduri și, cum îl iubeau nespus, deveniseră tare îngrijorați. O vreme i-au cântat în strună, mai apoi i-au adus tot felul de saltimbanci să-l înveselească dar regele nu se clintea de la fereastră, urmărind, noapte de noapte, luminile.

Acum, că se făcuse iarăși seară, își chemă la el, sfetnicii. Dar Vasile cel Mare și cu Daniil cel smerit nu-i prea făceau pe plac cu hotarărea de a trimite iarăși oști în pădurea aceea. Erau ei întru dreapta credință dar știau prea bine că nu e la îndemână să te amesteci cu vechile obiceiuri. Mai ales că trecuseră ceva sute de ani de când Andrei adusese jertfa crucii și pe aceste meleaguri.

Era prima dată de când regele nu reușea să se hotarască asupra unei pricini și acest lucru îl nemulțumea din cale afară. Pentru că, gândea el, ce rege este acela care ține frâiele unui asemenea regat, ține piept atâtor dușmani dar nu este în stare să se descurce cu o amărâtă de pădure, care, pe deasupra, rămâne pe zi ce trece, mai despuiată?