Winter_on_the_city3_by_aniabeata

Când îți e lumea mai dragă, îi vezi înveșmântați în cearceafuri albe, lungi până în pământ, pe toate străzile orașului. N-ai putea face diferența între ei, dacă nu ți-ar atrage atenția voalul acela pe care îl poartă pe cap, prins de podoaba lor, cu un fel de brâu răsucit până la sufocare.

Uneori aleargă pe marginea drumului, de nu știi mai exact, după care să te uiți. Alteori stau stane de piatră, încremeniți într-o meditație profundă. Auzisem de la bunica, despre ei, încă din copilărie. Iarna, mai ales, îmi spunea înainte de culcare, tot felul de povești despre șeicii aceia veniți de departe, care, dau culoare străzilor în ceasurile serii. Multă vreme nu i-am băgat în seamă și au devenit cumva, decor în peisajul prin care și eu, le fel de grăbită treceam în drum spre un fel de desăvârșire. N-am aflat, decât curând că, dacă îmi caut împlinirea asta, în viață trebuie măcar o dată să întâlnesc un șeic.

Nu-i nimic, mi-am spus, am de unde alege, mai ales că, în ultima vreme parcă se înmulțiseră și îi vedeam la tot pasul. Nu mi-am imaginat niciodată că un șeic poate merge pe jos. Pentru că în toate poveștile pe care nu le aflasem de la bunica, ci de la alții, șeicii erau foarte bogați. Incredibil de bogați și își permiteau luxul de a nu traversa o stradă atingând cu tălpile lor sfințite de bogăție, caldarâmul murdar, folosit zilnic, de profani. Mai ales că, cearceafurile alea albe care le înveșmântau trupurile erau ca spuma laptelui și nu puteau fi târâte prin praful cotidian. Și, totuși, șeicii umblau pe marginea drumului, desculți.

Într-o zi, pe o stradă nu tocmai aglomerată ce-i drept, pe care cotisem mânată de curiozitatea descoperirii unui loc nou, i-am aflat. Era ceva întrunire anuală a șeicilor căci am găsit pe strada aceea, vreo 20, stând de vorbă. Evident, aceleași cearceafuri albe, toate la fel, nu aveau cum să-i diferențieze. Ok, dar, care e șeicul meu, cum am să-l găsesc pe cel care mă va aduce mai aproape de desăvârșirea aceea?

M-am oprit, privindu-i mai atent. Părea că se sfădeau. Și, cu cât treceau secundele, nemulțumirea lor creștea. Își ascuțeau vocile, ridicau amenințător mâinile spre ceruri, de parcă ar fi vrut să se războiască împotriva lui și nu a lumii. Veșmintele lor albe, lăsau să se întrevadă, din când în când, haine colorate, de cele mai multe ori, uni. Toți arătau la fel, deși se vedea de la o poștă că unii erau mai blânzi, alții mai arțăgoși, mai înalți, mai scunzi, mai burtoși sau cu chelii accentuate, mai senini sau mai înțelepți. Singurele elemente absolut diferențiate erau basmalele acelea care le împodobeau creștetele. Singurele pete de culoare, de altfel, în marea aceea de alb lăptos. Și atunci, l-am recunoscut. Înalt, semeț, maiestuos, vânjos, neclintit, direct și prompt, atent, trecut cumva de prima tinerețe, inventiv, tandru și zâmbitor. Am știut că el este șeicul meu, de cum privirile ni s-au întâlnit. N-a fost nevoie să își îndoaie brațele a chemare. M-am dus singură, trecând prin mijlocul sfăditorilor pe care el îi scruta de la distanță, până în fața lui. Îmi amorțise gâtul, privindu-l. Pe creștet purta obișnuita basma a șeicilor, prinsă cu un șnur din acela, în toate culorile curcubeului. M-a distrat acest fapt, de parcă ceilalți, având șnururile dintr-o singură culoare, erau de ranguri inferioare lui, iar el era întruchiparea tuturor culorilor pământului. Pentru că da, ochii lui încă păstrau tentele de verde, maroniu, galbenul cel mai pur, rubiniul și albastrul înaltului, roșcatul ars al vremelniciei pământești și toate amestecăturile de culoare ale unei aurore boreale.

N-a fost nevoie de cuvinte. Ne-am îmbrățișat fără să ne spunem numele. Cearceaful lui alb, căpăta nuanțe pline de lumina străvezie a zilei, în timp ce mă ținea strâns, la piept. Printre atâtea straturi de îmbrăcăminte și, dincolo de trupul lui de sevă tare, i-am simțit inima bătând. Brațele și le urcase spre înalt, ca și cum ar fi vrut să-și descopere capul, în semn de salut. Era brunet, fără niciun fir alb. Cu toate astea, înțelepciunea îi devansa vârsta. Au trecut mulți ani și, din vreme în vreme, ne întâlnim pe aceeași stradă. El e la fel de frumos și impunător, chiar dacă, timpul și oamenii din jur i-au mai crestat pe chip, câteva riduri. La întâlnirile noastre se îmbracă mereu în hainele lui de șeic. Cu toate că, mi-au spus mie niște neamuri că, vara, cearceafurile lui sunt complet verzi.

Este cel mai mândru copac de pe acea stradă. Iernile, deși veșmintele de șeic nu-l diferențiază de ceilalți, niciodată nu participă la sfada altora. E un fel de gardian, care își lasă rudele mai impulsive să-și împartă între ele, soarta lumii. Doar sunt șeici cu toții, chiar dacă, primăvara se leapădă de veșmintele lor, intrând în rând cu lumea. Eu nu-l vizitez decât iarna. Pentru că, în restul timpului, mă lasă să explorez. E singurul șeic care a înțeles că spiritele trebuie să rămână libere, nu prinse între crengi.

Așa e și cu oamenii. Șeicii zilelor noastre. Aceia care au uitat să privească dincolo de veșmintele lor pure, imaculate, dar care, odată ce se debarasează de ele își împart frâiele lumii, pe post de stăpâni. Șeicul meu e bătrân acum. Însă, ori de câte ori îl întâlnesc, îmi vorbește despre cum i-a învățat pe ceilalți 19 de lângă el, să-și respecte cearceafurile albe, pline de nea, indiferent de anotimp. Și știți ce? Nu e cel mai bogat dintre șeicii care locuiesc pe acea stradă și nici cel mai în vârstă. Însă, cu siguranță, șeicul meu este sufletul ei. Unul pur, statornic, înțelept și liber!