Opincile îi erau murdare de țărână și zloată amestecată. Ițarii…una cu pământul. sumanul atârna prin omăt și avea poalele pline de zăpadă bătătorită. Avea drum lung înainte iar cărările se îmbrăcaseră de ceva vreme, în straie de iarnă. Plecase de acasă doar cu o desagă în care avea câteva merinde. Credea el, că până la apus va ajunge. Ce-i trebuise să scurteze calea prin pădure? Nu putuse și el să o ia, ca tot omul, pe lângă ea? Nu, doar nu se speria el de niște sălbăticiuni. Trăise o viață întreagă lângă ele, le crescuse puii abandonați și le oblojise rănile.

Cine l-ar fi văzut, chiar și în toiul nopții, în pădure nu s-ar fi mirat de fel. Ar fi presupus, probabil că i s-au terminat lemnele pentru foc. Însă, cine oare ar fi fost așa nebun încât să se încumete să meargă noaptea prin pădure, ca să îl vadă pe el? Acum însă nu se mai gândea decât că, peste un timp, chiar tot codrul ăla va fi îmbrăcat în beznă și el nu va mai ști încotro să o apuce. Bineînțeles că nu a spus nimănui că pleacă. Doar nu era să dea el socoteală unor…țărani. Așa că, acum trebuia să apuce calea cea dreaptă și să mărească pasul. Dar, dacă era într-adevăr acea cale, de ce trebuia să se mai grăbească? Pe calea lui, nici măcar urșii nu ar fi călcat. Era a lui și numai a lui.

Calea însă, ca orice cale are drumul ei. Și mersul ei. Iar acum, calea lui a luat-o de nebună prin pădurea aceea deasă și, se pare, că avea de gând să o și străbată. Picioarele îi amorțiseră. Era frig și, din loc în loc, pădurea aia vorbea cu ea însăși. Sau cu calea lui, nu știa prea clar. La lumina zilei, toate îi erau la îndemână: și potecile, și ciupercile, și capcanele pentru hoții de ace de brad. Auzise din bătrâni despre ei dar, până anul trecut nu văzuse niciunul. Însă, la un moment dat, brazii rămâneau fără ace. Îi găsise într-o zi când plecase la adunat de bureți, goi pușcă. S-a uitat ceasuri bune la ei. Și ei, direct în sufletul lui.

De atunci, punea la rădăcina lor, capcane pentru hoți. Nu prinse niciunul până azi deși într-o dimineață îi zărise la marginea lizierei. Avea însă, răbdare. Învățase să aibă răbdare. Între timp, brazii rămâneau din ce în ce mai despuiați. Ba, le mai îmbătrânea și pielea, crăpând iremediabil, din cauza gerului. Se sfârșeau văzând cu ochii și, în locul cetinelor eterne, acum erau doar niște prăpădiți plini de bețe maronii, învăluite în ceață. De când veniseră hoții de ace, brazii erau tot timpul în ceață.

Acum pășea încet printre ei, lungindu-și gâtul de parcă ar fi vrut să vadă de deasupra lor, cât mai e până se întunecă.