Nu știa ce să-i spună și, de multe ori, simpla conștientizare a neputinței o timora. Nu știa să funcționeze pentru un astfel de doi, mai ales când acel doi însemna de fapt, mai mulți. Era un doi pe care ea nu l-ar fi împărțit niciodată, cu nimeni dar, cineva, undeva, puse jugul ăsta deasupra zborului, ca să o țină mai aproape de pământ.

Dar cum oare să facă asta când ea era, dincolo de orice aterizare, mai liberă decât libertatea însăși? Mereu se gândise la panteonul acela de zeități, care mai de care mai războinice, mai orgolioase și mai preocupate să-i facă Zeului pe plac. Și de fiecare dată se vedea pe sine, răzvrătirea în persoană. Câteodată chiar credea că toată gâlceava asta dintre oameni și zei pornise de la faptul că ea refuzase într-o zi să mai răspundă la…telefon. Tot timpul vroiau să știe unde e și ce face și cu cine și de ce pentru că Zeus pusese pe urmele ei o armată întreagă de iscoade care să-i urmărească fiecare pas. Atât de dragă îi era. Și atâta grijă proiectase asupra ei încât, într-o zi, de atâta sufocare își luase lumea în cap și coborâse pe pământ. Culmea, primul om care îi ieși în cale îi fusese și sortit. Și, fără să mai stea pe gânduri o luă în casa lui. A stat ani buni acolo, în siguranță, negăsită de nicio iscoadă. Până într-o zi când, fascinată de luminile codrului a trecut pragul pădurii să le exploreze. Și atât i-a trebuit lui Zeus, cu ochiul lui cel neobosit…toate furiile cerului, toate armatele pământului au venit să o ia pe sus, să-i înfrângă voința cu care călcase în picioare porunca lui. Credea că acolo, sub ochii lui protectori va fi fericită. Dar nu înțelesese că fericirea ei era libertatea cu care respira…gestul firesc de a se simți neîncătușată, de a nu avea nicio anatemă deasupra capului, ca o zgardă lungă, agățată de glezne.

Se ofilea încet cu zgarda aceea. Pentru că nicio zgardă din universul acesta nu era suficient de lungă încât să o lase să zboare, în voie, când în lumea de sus, când în cea de pe pământ, când în desișul pădurii.